A MEA. FERICIREA

Chapter I. Visul

Visez. Visez cu ochii deschiși la o viață normală, lipsită de falsitatea celor din jur, de lăcomia lor, de prostul obicei de-a se arăta prieteni doar pentru că tu ai acel „mai mult". Visez să mă trezesc lângă cineva care să mă iubească pe mine și nu conturile bancare și nici măcar renumele pe care îl au părinții mei în oraș. Vreau să fiu apreciat pentru ceea ce sunt eu și pentru ceea ce fac, deși nu-i mare lucru. Să mă iubească cineva atât de sincer încât să fiu până și eu surprins de dragostea care mi se oferă. Are sens să spun cum a început totul?

***

Sunt fiul lui Andrew și al Sarahei Davis. Tata e cel mai bun avocat la momentul actual din oraș, iar mama o renumită dansatoare. Au crescut amândoi ca fiind putred de bogați și am moștenit asta în mare parte — un noroc și-un ghinion totodată. Iubesc o parte dintre avantajele pe care mi le oferă acest statut, dar urăsc tot ceea ce îi face pe oamenii de lângă mine să devină: ursuzi, lacomi și falși.
Iar femeile? Până acum toate m-au aburit cu dulcegării ieftine și eu prost, le-am crezut. M-au atras mult unele, mai ales primele, și le-am plăcut, pe unele mai mult, pe altele, atât după cât m-au plăcut. M-am dedicat trup și suflet pentru femeia pe care o aveam la momentul respectiv și am sperat mereu ca ea să-mi fie aleasa inimii — m-am înșelat de fiecare dată. Toate veneau și plecau, mi-erau doar călătoare prin viață și nu căutam nici măcar pentru o secundă asta la ele. Eu voiam statornicie, pledam pentru liniștea sufletească întocmai ca marele Slavici. N-a fost chiar iubire, cu niciuna cred. A fost o atracție și nimic mai mult, acel sentiment asemănător iubirii sau... mai bine să fiu sincer. A existat o Elisa, dar aș fi prea prost s-o doresc acum când e la casa ei, își trăiește visul de-a fi mamă și e împlinită. Am tânjit mult după iubirea acestei femei, dar am sfârșit înțelegând că nu-i de noi iubirea asta și nici n-are să fie vreodată.

Trecând peste neîmplinirea sentimentală, eu sunt acționar majoritar la firma tatei de avocatură pentru că asta se moștenește din tată-n fiu. El a primit-o de la bunicul meu, iar bunicul o are de la tatăl lui și nu pot să spun că nu-mi place ceea ce fac, ba chiar am vrut asta, am ales să fiu aici, dar urăsc faptul că acest statut îi ține la distanță pe oamenii buni.
Ai mei nu mi-au impus niciodată cine să fiu, nu mi-au spus ce și cum să fac și am primit libertatea de a fi cine îmi doresc, și totuși nu sunt. Se pare că, nu-s nici măcar jumătate din ce visam de mic să devin, și anume, cred, un bărbat fericit. Am fost crescut exemplar de femeia pe care o numesc mamă: m-a învățat să ajut, să iert, să respect și să iubesc și este acesta motivul pentru care nu sunt unul dintre acei așa-ziși bărbați care își arată mușchii pe la fiece colț de stradă sau valoarea în fața orișicărei femei ușoare pe care o vede, doar de dragul de-a mai adăuga „la colecție" una. Am rămas mereu cumpătat în a lua decizii de moment și am gândit întotdeauna la rece. Sunt, totuși, nefericit, nu am simțit nici iubire, nici împlinire și doar m-am hrănit cu iluzii, așa cum chiar mama îmi zice mereu. Elisa, singura pe care pot spune că am iubit-o (mai mult decât pe toate celelalte) și singura pentru care aș fi fost în stare să risc multe, a fost doar „un moment", o siguranță pe care mi-o doream, dar amăgire mai mult. Elisa este „momentul meu" neprielnic.

Ai bani! Și ce? Ăștia n-aduc fericire.

Ai o carieră! Și ce? Asta nu-mi aduce dragoste.

Ai o familie! Da, asta e tot ce m-a consolat în toți acești ani. Dar uneori chiar fericirea lor m-a făcut să-mi doresc fericirea mea.

Să nu lungim prea mult dramatismul și să vă introduc în ceea ce se numește „viața mea".

- Am semnat actele, am trimis dosarul și am dat și telefoanele de care spuneați dimineață.

- Perfect, te poți retrage spre casă.

- Dar dumneavoastră iar rămâneți și după program?