Cei 60

Capitolul 7:"Coșmaruri"

7.04.1947:
„- Meddy, grabeste-te!!! Trebuie sa plecam, altfel, pierdem avionul, tipa mama de la parter.

- Off....Mai am de impachetat ceva si vin!

Ma chinui sa-mi inchid geamantanul, care da sa explodeze la cat de ticsit este si ies pe usa taraindu-l si trantindu-l de fiecare scara ce duce spre parter. Este pentru a treia oara cand merg in Florida, de cand mama s-a impacat cu parintii ei... Insa, pe mine tot nu ma suporta... Bunicii mei inca cred ca sunt un caz pierdut, doar pentru ca am aparut cand nu se astepta nimeni...pe cand mama avea doar 16 ani...

Ies pe usa in fuga, indreptandu-ma spre portbagajul masinii. Tata ma ajuta sa-l inghesui langa celelalte pachete. Ma urc in masina, trantindu-ma pe canapeaua din spate, si-mi pun castile in urechi, melodia preferata invadandu-mi simturile, linistindu-ma.

Tata merge cu o viteza destul de mare...Avionul ar trebui sa decoleze in 10 minute...Peisajul de pe geam devine neclar de la viteza...De fapt, brusc, totul devine neclar si o durere imensa ma cuprinde... Se aud sirenele salvarilor si a masinilor de politie. Dar si ele devin vagi...

Ma trezesc pe patul de spital. Sunt speriata si confuza. Asistenta din salon incearca sa ma linistesca. Insa, eu am o gramada de intrebari, la care nu le stiu raspunsul...Ea imi povesteste totul...Cuvantul "accident" mi se repeta neincetat in minte, eu incercand sa ma obisnuiesc cu ideea ca parintii mei au murit, din cauza ranilor grave..."

Ma trezesc cu lacrimi in ochi. In ultimul timp, amintirile imi invadeaza visele, transformandu-le in cosmaruri. Ma consuma... Simt ca ar fi trebuit sa dispar si eu, in acea zi, o data cu ei, odata pentru totdeauna....

Imi revin brusc din melancolie, cand Rick apare de dupa usa de metal cu o tava de mancare. Imi arunca o privire incruntata si mi-o pune langa mine, pe "patul" din metal.

-In 10 minute trebuie sa mergem, asa ca ai face bine sa mananci, ma anunta cu indiferenta in glas.

Dispare in urmatoarea secunda, fara ca eu sa mai am timp de intrebari.

Incerc sa mananc, dar simt ca bucatile de paine uscata imi stau in gat, nelasandu-se inghitite. Gandurile mele sunt imprastiate. Nu stiu ce sa fac, si mi-e teama de ce ar putea urma. Sper ca cei de la Quip sa nu se joace cu vietile noastre, ale celor 60, avand in vedere ca Rick mi-a spus ca suntem doar "momeala" pentru ceea ce vor de la cei de la Cronomy. Dar ce vor? Asta cred ca e principala problema care ma framanta.

Timpul destinat "micului dejun" a expirat, iar eu sunt nevoita sa-l urmez pe Rick pana intr-o incapere imensa, unde imi revad toti colegii, toti cei 59. A fost prinsa toata echipa. Fiecare are bandaj la gat, deci tuturor li s-a scos cipul. Acel cip ii ajuta pe cei de la Cronomy sa tina legatura cu noi. Iar daca noi nu mai avem acel cip, cei de la Cronomy nu mai pot tine legatura cu noi. Deci ei stiu ca s-a intamplat ceva. Sper sa trimita ajutoare...

- Planurile voastre au cam fost luate prin surprindere, incepe sa vorbeasca cu un zambet enorm pe buze, una dintre cele doua doamne aflate in fata grupului nostru de adolescenti. Ati crezut ca noi lasam orice pusti sa ne strice un proiect pe plan mondial. Dar ce sa vedeti!? Nu e totul chiar asa de usor.

Imi vine sa ii smulg ranjetul de pe fata. Ma enerveaza doar faptul ca vorbeste.

-Dar, totusi, tin sa va multumesc, continua ea fara sa clipeasca. Ne ajutati sa ducem la capat mult mai repede ceea ce ne-am propus. E uimitor cum presupusii nostri dusmani devin brusc aliatii nostrii secreti.

Deja m-am pierdut. Ce aliati viseza? Sala se umple de o atmosfera agitata. Toti adolescentii se uita unii la altii cu o fata intrebatoare.

Amanda:

-Ceea ce vrea sa spuna Amanda, intervine Rick, incercand sa raspunda la privirile noastre uimite, este ca voi ne veti ajuta sa punem in aplicare pasul intai al planului nostru, anume controlul populatiei. Voi veti fi cei pe care se va testa noua inventie.

-Voi si cei care vor fi trimisi in ajutorul vostru de catre Cronomy, completeaza Amanda. Speram sa trimita minim 40, pentru ca noi sa putem avea minim 100, regula data de seful agentiei Quip.

Si mi se aprinde beculetul... Asta este ce vor ei de la Cronomy: inca o echipa de adolescenti... Si ne folosesc pe noi pentru asta... Pentru ca ne-au scos cipurile, cei de la Cronomy vor crede ca am patit ceva sau ca am murit si ii vor trimite pe altii in locul nostru... Sper sa nu faca asta...

- Acum, tot ce mai trebuie sa facem este sa-i asteptam pe noii adolescenti, adauga cea de a doua doamna. Apoi, putem incepe...

Oamenii acestia gandesc oare ce spun?! Vor sa controleze toata populatia cu un telefon? Iar noi trebuie sa testam telefonul? De ce? Si de ce 100 de adolescenti?

Cred ca gandesc cu voce tare, pentru ca, in timp ce ma duce inapoi in camera mica, Rick incepe sa rada, spunandu-mi:

-Telefonul reprezinta doar primul pas. Se pare ca nu ai prea fost atenta la ce a spus Amanda. Voi, cei 60, si cu echipa ce va veni, ne veti testa pentru prima data inventia, pentru ca noi sa putem vedea cum va comportati in urma expunerii la un nivel destul de ridicat al radiatiilor. In functie de reactia creierului vostru, noi ne vom putea orienta spre cel de-al doilea pas al planului.

-Deci practic ne afectati creierele?intreb eu cu o urma de uimire si teama in glas.
In loc sa-mi raspunda, el imi zambeste, lasand la vedere niste dinti perfecti, de un alb imaculat. Presupun ca asta inseamna un "da". Pleaca si ma incuie in incaperea in care am stat si inainte.

As vrea ca si asta sa fie unul din cosmarurile mele, dar asta e pura realitate...