Hundred dollar bill

Je ne regrette rien

Paris, cândva, demult.

-Nu, eu nu regret nimic. Nici binele ce l-am avut, nici răul, totul îmi este indiferent..
Vocea melodioasă a cântăreței prost plătite răsuna melancolic în sala de mese pe jumătate goală. Desigur, vocea sa nu se compară cu cea a lui Édith Piaf, dar are un talent aparte, o chemare în voce ce te transforma în pradă ușoară pentru ochii ei sclipitori. Păcat de ea.

-Nu, eu nu regret nimic. Toate s-au plătit, măturat, uitat. Nu-mi pasă de trecut.
Mi-am închis ochii pentru câteva momente, savurând din plin versurile cântate cu o pasiune nemaivăzută. Probabil a suferit ceva în trecut, căci vocea îi tremură, iar ochii îi devin ușor-ușor umezi. Cât de trist.

-Cu amintirile mele aprind focul. Durerile mele, plăcerile mele, nu vreau să le mai văd!
Văd vag printre ploapele aproape închise cum corpul suav al tinerei fete se unduiește ușor pe ritmul clasic al muzicii. Gândește, oftează, continuă. Oh, cât o doare.

-Mătur iubirile mele cu ale lor vibrații spulberate pentru totdeauna. Eu o iau de la zero..
Acum gândirea mea asimilează spusele cântăreței. "Mătur iubirile mele..". Îmi amintesc când obișnuiam și eu să simt, să sufăr, tânjesc, lăcrimez, respir o gură de aer real. Când eram eu, mai presus de aparență, în esența tare ce îmi străbătea întregul corp. Când lacrimi fierbinți îmi brăzdau obrajii, flăcările îmi asaltau inima și gândirea-mi era îmbătată cu iluzia iubirii. Am măturat aceste vremuri, ca și iubirea, trăirile. Tot.
Când am devenit atât de inuman?

Nici nu am realizat că domnișoara și-a terminat numărul și a părăsit scena luminată slab. După un rând de aplauze înfocate, peste sala impunătoare s-a așternut o liniște de cavou. Toți păreau că meditează, că rumegă și acum momentul intens, că parcă în interiorul crud îi macină o urmă de sentiment. Să fie oare așa?
Bătrâne învelite în blănuri sofisticate, domni sorbind din paharele pline ochi de băuturi scumpe, domnișoare încrustate în pietre prețioase, până și umilul personal, toți zâmbesc trist la unison, melancolici, gânditori..
Eu nu zâmbesc, deși m-a atins. Nu o să zâmbesc, nu voi face nimic. Voi continua să beau până o să mă ia naiba.
Liniștea nu a durat mult, căci pe ușă a intrat o doamnă trecută de patruzeci de ani, machiată intens, cu o pălărie ciudată din pene ce îi acoperea capul înecat în fixativ.
-Dorian..Scumpule, aici erai, te-am căutat peste tot! Vocea sa răgușită sparge liniștea.
-Scuzele mele, Astin. Doream să beau ceva, iar tu dormeai și nu voiam să deranjez.
De fapt, voiam să scap de ea cât de repede posibil.
-Altă dată lasă politețurile la ușa de la intrare a hotelului și anunță-mă! Chiar m-am panicat, credeam..
-Da, ai crezut greșit. Ia loc, comandă ceva.
Astin, așa zisa femeie cu care trebuie să îmi petrec timpul pentru câteva mici atenții din partea ei. Se merită? Da, am tot ce vreau. Absolut tot, bani, băutură, când nu e prin preajmă, tinere domnișoare și mai ales, nimic. Toate astea reprezintă nimic în comparație cu golurile mele emoționale. Jalnic.
Astin îmi oferă sume frumușele de bani doar pe simpla-mi prezență. Nu o ating, nu aș putea, ar putea să-mi fie mamă. Dar ea acceptă chiar și așa, iar eu nu aș putea fi mai mulțumit de atât.
Își comandă un martini și își întoarce atenția asupra mea. Mă analizează cu ochii ei de vultur din cap până în picioare.
-Pari obosit, spune în timp ce își aranjează pălăria.
Prostească pălărie.
-Sunt. Nu mai stau. Mă duc la culcare. Mă scuzi.
Plec, aproape o iau la fugă și mă împiedic de una dintre mese. Arunc o privire spre ea și îi fac cu mâna. Pare surprinsă de gesturile mele, dar nu îmi pasă.
Ajung în camera mea de hotel. Încui atent ușa, îmi dezbrac hainele șifonate și mă adâncesc în patul gri.
Privesc luna cum se reflectă în apele lacului asupra căruia am o priveliște magică.
Nu, eu nu regret nimic. Nici binele ce l-am avut, nici răul. Totul îmi este indiferent.
Adorm.