Doar Un Pariu?

Speram să fim prieteni

Bat încet la ușa mare pe care scrie"DIRECTOR" și îmi aduc aminte de prima dată când am fost aici. Aveam temeri și eram foarte nedumerită.
Se aude un intră infundat și deschid ușa. Mama stătea și semna tot felul de hârtii. Iși ridică privirea spre mine și imi face semn să mă așez.
—Ce ţi-a luat atât să vii,Rose?
—Ămm..Am fost până la baie.
Am ales să nu ii zic mamei de Daiana pentru că imi e frică să nu fie de acord cu apropierea dintre mine si ea.
—Bine! Deci,băiatul ăsta..E pe coridorul A,Numărul camerei este 2C. Numele lui este Aiden și are 17 ani jumate.
—E de vârsta mea?
—Da. Si de aceea mă gândeam că tu poţi să îl ajuţi..Știi că la 18 ani trebuie să plece..si imi e frică de ceea ce poate face.
—Are rude?
—Da. Are foarte multe rude..Dar l-au dat aici pentru că a înnebunit de la moartea părinţilor..
—De ce nu l-au dus la un spital de nebuni?intreb nedumerita
—Rose..el nu e nebun..e nedumerit,singur si trist. Aici avem psihologi foarte buni,si mai mult pentru asta l-au adus aici.
—Dar mamă,dacă cei mai buni psihologi nu i-au putut face nimic,eu de ce aș putea?
—Am încredere în tine.zice ea si atunci îi sună telefonul.
Mă ridic de pe scaun și ies cât se poate de repede din încăperea aia.
Cum să pot ajuta eu un copil distrus ?

Mă indrept spre corpul A,la numărul 2C. Bat încet dar nimeni nu răspunde. Mai bat de câteva ori si nimeni nu mă primește inauntru asa că intru neinvitată.
Pe jos,pe partea cealaltă a patului,stătea ghemuit un corp.
Nu îi pot vedea faţa,dar pot auzi niște suspine.
Mă indrept spre el gândindu-mă că nu e ok că am venit aici si că mai bine refuzam nebunia asta..Dar poate mama are dreptate și o să pot să il ajut.
—Hei!il salut eu politicos,el nereacţionând la salutul meu.
Mă duc aproape de el si vocea lui se aude,eu tresărind
—DISPARI! NU AM NEVOIE DE NIMENI!

Ii ascult puţin vocea și pot să imi dau seama cât de rănit e. Mă dau doi pași în spate,si pe o noptieră din stânga se afla o ramă.
O iau în mână și privesc atent fiecare membru al familiei.
În mijloc,se afla un cuplu. Cred că erau părinţii lui.
Mama lui avea părul blond,lung,o faţă tinerică,si un zâmbet perfect.
Tatăl lui avea părul brunet,era înalt și imbrăcat la costum.
În dreapta lor,se afla un băiat mai mare,unul din copii lor.
Iar in stânga,un băiat mai mic.
Nu stiu cât de veche e poza,si care dintre copii aceștia este el,dar am impresia că i-a pierdut pe toţi..
Fără să văd,el era lângă mine intr-o fractiune de secundă,si imi trage rama din mână.
—SĂ NU MAI PUI NICIODATĂ MÂNA PE LUCRURILE MELE! AI AUZIT? ACUM DISPARI!
ţipă el,eu tot nevăzându-i faţa

Se pune pe pat,cu spatele la mine,si iși strânge rama la piept.
—Vreau să te ajut.ii șoptesc eu
—Nu am nevoie de ajutor! Pleacă și lasă-mă.zice el cu o voce tristă dar si hotărâtă.

Ca să il ajut,trebuie să ii dau încredere  în mine. Mă pun pe jos,cu spatele în ușă și mă gândesc la o soluţie. Și cred că am una

—Și eu am fost în cazul tău.zic repede gândindu-mă dacă nu am inebunit eu
—Nimeni nu știe cum e durerea aia ingrozitoare de aţi pierde părinţii si fratele mai mare! Așa că lasă-mă.zice el,eu fiind mândră că am scos si alte cuvinte de la el inafara de "Lasă-mă" si "dispari"

Respir adânc și încep
—Ba știu..Crede-mă..
Aștept să zică ceva,dar nu zice,așa că, continui..
La 10 ani,mi-am pierdut părinţii..Au suferit un accident casnic..și au ars de vii. Tata a reușit să îl salveze pe Zayn,fratele meu,dar când să meargă să o salveze pe mama,a picat ceva pe piciorul lui. Eu eram afară si plângeam și ţipam,si voiam să intru,dar nimeni nu mă lăsa.
Mă simteam oribil,voiam să mor atunci când părinţii mei nu au mai ieșit.
După ce au venit pompierii si poliţia,eu  am fugit fără să mă vadă nimeni,si am mers în casă.
Atunci,lumea îmi picase în cap..la doar 10 ani,mi-am văzut părinţii arși. Doar carne arsă și oase au rămas din ei..
Gândește-te ce șoc am suferit eu atunci..Am avut nevoie de zeci de psihologi,si nici unul nu a reusit sa ma facă să trec peste..si acum simt că mor când imi aduc aminte..zic in timp ce îmi sterg lacrimile acumulate

Atunci,se dă jos din pat și vine spre mine. Voiam să mă teleportez de acolo,fiindu-mi frică de ce o să îmi facă,dar el a venit și m-a luat în braţe.
I-am răspuns la îmbrăţisare si am stat așa,vreo două minute.
Se intoarce cu spatele la mine si imi zice
—Îmi pare rău pentru tine..Nu am știut prin ce traume ai putut trece si tu. Dar,cum ai reușit,să treci peste?

Mă uit intr-un punct fix,și mă gândesc..cum am reușit?
Bingo! Cum am reușit eu,va reuși si el.
—Am lăsat o persoană să mă ajute. M-am descărcat si ea a fost mereu acolo pentru mine.zic zâmbind
—Psihologul?intreaba el
—Nu,cea mai bună prietenă a mea.răspund cu o lacrimă ce cade incet
—Eu nu am prieteni aici,nu am nevoie de ei. Sunt falși,toţi. Toţi te trădează la un moment.
—Sunt persoane în care poţi avea încredere,de exemplu,eu.
Îmi poţi spune povestea ta..eu promit că te voi ajuta cum pot. Te vei simţii mai bine. Va fi totul bine,promit! Ai încredere și descarcă-te.
—Nu..nu pot.zice el dezamăgit
—Ba sigur că poţi! Dar nu vrei..E o diferenţă.
Păi,imi pare rău că nu te-am putut ajuta..eu speram să fim prieteni.zic in timp ce mă ridic și dau să ies pe ușă dar vocea lui mă oprește.

***********
Sper să vă placă...Apăsaţi steluţa vă roggggg..❤