Arzând printre ruine

Capitolul 6

             Bărbatul nu făcea altceva decât să-i admire inocența și să-și permită și lui să ia o bucată din fericirea nemărginită care părea că pusese stăpânire pe ființa care i-a ajuns în brațe din pură întâmplare.
Nu se așteptase să fie izbit în următoarea clipă în care coborâse din mașină. Apucase să vadă doar cum tânăra se dezechilibrează și este pe cale să cadă, moment în care o înhățase și o puse din nou în siguranță, pe picioarele ei.
            Își luă o clipă, moment în care frumoasa brunetă stătea cuminte, cu ochii închiși, între brațele lui, să o analizeze și să-i scaneze chipul cu cea mai mare atenție. Frumoasă era puțin spus. Având în vedere că el nu dobândea atât de multă experiență în astfel de domenii, putea spune că este ceva ce nu mai întâlnise vreodată.
          Aștepta ca aceasta să-i spună ceva, orice. Nu găsea ceva potrivit de spus în momentul respectiv, având în vedere situația în care se aflau. Până la urmă ținea în brațe o străină, în plină stradă și ud de jumătate, luând în considerare și ploaia care se revarsă asupra lor. Chiar avea nevoie ca ea să înceapă cu ceva. Lui i s-au oprit cuvintele între buze și nu le putea elibera oricât s-ar fi străduit.
          Melanie îngheță. Parcă trezită din transă, deschise ochii și realiză cât de penibilă era situația. Cum putu să se piardă astfel cu firea?! Cum își permise să devieze de la ceea ce era?! De la ceea ce se străduise să modeleze din propriu-i caracter?!
Părea că într-un final stropii de ploaie o trezeau la realitate precum un duș rece după o mahmureală.
          Își drese glasul, nu pentru a-și regăsi vocea, ci pentru a prinde curajul necesar pentru a vorbi.
         Ce naiba, Melanie?! Cum poți explica tâmpeniile pe care le faci fără să pari nebună sau o depresivă care are nevoie de atenție?!
         Depresivă nu putea spune că nu este, în definitiv, abia cu o seară în urma decise că aprinde toate luminile din interiorul ei pentru a scăpa de întunericul care o năpustise cu mult timp în urmă. Chiar se aștepta ca toate acestea să treacă doar pentru că așa voia și pentru că se trezise cu un zâmbet cât China?!
          Își luă inima în dinți și îl privi pe bărbatul de lângă ea în ochi. Abia acum își permise să-l analizeze cu adevărat și era uimită să vadă că acesta nu părea depărtat de vârstă ei. Cu o a doua privire putea să jure că acesta doar ce îmbrățișase viața cu adevărat.

        — Uite... Știu că ăsta pare un scenariu rupt din filmele siropoase sau din cărțile pentru adolescenți, dar... Bine, nu am o explicație pentru asta! expiră extenuată și speră că va începe un vânt atât de necruțător, care o va lua pe sus cât mai departe de acel loc și acel tip.

             Bruneta își supra încărcă plămânii cu o gură generoasă de aer, închise ochii pentru o secundă și își reformulă cuvintele:

       — Nu urmează partea în care ne privim în ochi și ne îndrăgostim nebunește. Situația este deja penibilă, nu mă lăsa să o stric mai mult. Ideea este că... Îmi pare rău că am dat peste tine, nu mă uitam pe unde merg. Îți sugerez să intri, riști să prinzi o răceală!

            Turuise cuvintele precum un robot telefonic, ca în următoarea clipă să o i-a la pas alert spre partea opusă, cât mai departe tot peisajul care o înconjurase.

                     Lașă!

           Îi pierise cheful de a sta printre oameni. În definitiv, nu prea știa să se descurce singură printre atâtea guri care parcă așteptau să o devoreze. Se gândea cum putea să se descurce atât de bine la prezentările pe care le organiza, unde se adunau zeci sau chiar sute de persoane, dar nu era capabilă să se controleze atunci când ieșea pe stradă.
Acolo nu trebuia să vorbească, acolo nu trebuia să se deschidă sau să se integreze... Acolo doar apărea pe scenă, cu un zâmbet forțat pe chip, pregătită să i se facă câteva poze, iar la final se retrăgea în spate, unde avea siguranță deplină.
Avea contact cu oamenii, dar ea nu ajungea niciodată printre ei. Mereu a fost un suflet care rătăcea printre prea multe trupuri, se pare că asta nu s-a schimbat și nici nu credea că se va schimba vreodată.

                                                                                         ***
          Între cei patru pereți care reprezentau sufrageria, Melanie se lăsase cuprinsă de imaginile care-i asaltau creierul și punea pe hârtie toată culoarea pe care o dobândise. Nu luase niciodată în considerare să treacă puțin granițele și să încerce să creeze ceva și pentru sexul opus, dar cum toate își au începutul, se găsește schițând ceea ce pare piesa unui costum pentru bărbați.
Dacă închidea ochii vedea în reluare croiala și materialul cu care a fost făcut costumul pe care îl purtase bărbatul din farmacie. Surprinzător că-i ajunse gândul din nou acolo, dar asta o ajuta să schițeze în continuare, să dea viață imaginilor din mintea ei.

          Ultima privirea pe care o aruncase pe fereastră îi înfățișă aceeași lumină difuză emanată de norii care încă tronau pe cer. Acum, când reușește să-și desprindă ochii din grămada de foi care o înconjurau, vede cum întunericul se instalase și toată urma de viață dispăru, de parcă nu a fost acolo niciodată.
         Venea momentul care o îngrozise până acum. Venea vremea să-și unească pleoapele. Dacă până atunci era îngrozită de filmele care luau viață în spatele acelor pleoape, acum era decisă să-și înfrunte frica și să pășească de bună voie în întuneric, doar pentru a apăsa întrerupătorul prăfuit care îi oferea siguranța și lumina de care avea nevoie!
Se adâncise în somn, de parcă acesta era cel mai de preț medicament care îi putea vindeca orice. Și așa și era! Era vindecată de ea. Era vindecată de tot ceea ce fusese, iar acum nu rămânea loc decât pentru ceea ce era în prezent!