Arzând printre ruine

Capitolul 5

Pleoapele i se mișcau în timp ce somnul punea stăpânire pe ea. Părea atât de liniștită, de inocentă și...neajutorată. După mișcările pe care le făcea îți puteai da seama că visează sau conștiința îi este chinuită de ceva. În mintea ei se ducea un război, poate unul la fel de violent precum furtuna care se desfășura afară. Rar se întâmplă să aibă loc astfel de furtuni, dar și atunci când se întâmpla, cerul părea că urma să explodeze în orice clipă iar apoi să se frâng în mii de bucăți. Tunetele umpleau liniștea nopții, dând peisajului o notă sumbră și înfricoșătoare, iar fulgerele păreau să aducă la viață cei mai abominabili monștrii, despicând cerul în două. Ploaia lovea cu putere pământul, parcă cerându-și răzbunarea pentru ceva știut numai de ea, iar vântul împrăștia stropii peste tot, vuind cu o putere nemaivăzută. Totul părea rupt din cele mai groaznice coșmaruri, dar partea cea mai rea este că totul este real și chiar se întâmplă.

Crengile bătrânului stejar din fața casei sunt biciuite fără milă de stropii de ploaie și jucate pe degete după bunul plac de vânt. Nu doar că totul era înconjurat de întuneric, dar și sunetele ramurilor care băteau un ritm alert în sticla ferestrei fac casa care până în urmă cu puține ore părea perfectă, să fie sumbră și lipsită de viață.

Sudoarea îi acoperea trupul precum un al doilea strat de piele. Buzele întredeschise și uscate șopteau ceva ce doar ea înțelegea iar brațele i se strângeau în jurul corpului precum un scut de protecție, menit să o țină departe de orice încerca să o rănească. Cu o schimonosire a feței, dar și în același timp în care un tunet îngrozea lumea de afară, ochii i se deschid larg și un suspin prelung îi desparte buzele. Părea un suspin atât de ușurare, dar și de spaimă și durere, în același timp.

Iarăși a fost doborâtă de un coșmar. Au început din nou să-i asalteze mintea și par chiar mai groaznice decât erau cu ani în urmă. Ale naibii pastile, nu mai erau de niciun folos, nu-și mai făceau efectul, iar ea începea să devină imună la tot ce ținea de somnifere. Părăsește patul cald, cu gândul de a lua un pahar cu apă. Simțea cum acel coșmar și-a lăsat amprenta asupra ei, parcă afectându-i abilitatea de a vorbi.

Scările care duceau la parter păreau acum înzecite și mult mai greu de parcurs, dacă nu se sprijinea cu o mână de balustradă simțea cum avea să se prelingă în jos, fără pic de grație. Fulgerele îi luminau din când în când calea, ajutând-o să evite obiectele care i se iveau în față. Ușa bucătăriei scârțâi când o deschise, demonstrând astfel că și ea făcea parte din acel peisaj sumbru care o înconjura pe tânăra brunetă. Încercă să găsească un pahar prin întunecimea densă a încăperii, dar se pare că norocul nu era de partea ei și până la urmă chiar trebuia să meargă până în celălalt capăt de cameră să pornească lumina.

În momentul în care degetele îi atinseră întrerupătorul, un fulger se izbise de pământ iar becul care ar fi trebuit să se aprindă nu a făcut altceva decât să elibereze o lumină asemănătoare cu cea a fulgerului după care să zacă fără viață. Tânăra apăsa pe întrerupător în repetate rânduri, dar fără niciun rezultat. Încercase și becul de pe hol, în speranța că va produce destulă lumină cât să-i permită să găsească un nenorocit de pahar, dar fără șanse de izbândă însă, deoarece tocmai descoperise că întreaga casă era cufundată în întuneric și electricitatea pare să fi căzut.

— Cred că îți bați joc de mine! Nu mai puteai aștepta până dimineață?!

Renunțase la căutarea paharului, până și setea îi dispăruse. Tot ce voia acum era să se ascundă undeva și să nu mai dea față cu lumea niciodată. I se părea că brusc, tot ghinionul din lume s-a coborât pe umerii ei și nu avea să dispară de acolo prea curând. Se simțea suprasolicitată și avea impresia că în orice moment avea să cedeze. Dar, chiar dacă totul părea să meargă pe dos, nu putea renunța...nu atâta timp cât nu se putea baza decât pe ea și pe nimeni altcineva. Ea trebuia să repare tot ce nu mergea bine, și chiar asta avea de gând să facă.