Vindecătoarea

Capitolul 9: Amintiri înghețate

— Tocmai mi-ai dat un bobârnac? am întrebat confuză.

— Păi da, pentru că te comportai ca o idioată, mi-a răspuns și a făcut o pauză. Mai vrei unul?

   M-am dat într-o parte atunci când și-a apropiat iar mâna de capul meu. L-am plesnit zgomotos peste antebraț, iar el și-a retras mâna.

— Și de ce sunt idioată, mă rog? am întrebat mai furioasă ca niciodată.

— Pentru că nu ți-ai dat seama că sângele tău mă atrage.

   Am icnit pentru a doua oară pe ziua de azi. Deja m-am săturat de aceste fraze, pe care ei mi le aruncă la întâmplare, acele fraze care, pe mine, mă lasă fără replică. El s-a mulțumit să mă privească amuzat și să își ridice un colț al gurii.

— Bine, poate nu chiar sângele tău. Sângele femeilor în general.

   M-am uitat atentă la el și am analizat în detaliu fraza sa. Am întors-o pe toate părțile și am lăsat un firicel de aer să îmi părăsească buzele strânse. Am încercat să deschid gura, să îi spun ceva, o frază care să îi șteargă acea aroganță de pe chip, care să îl lase și pe el, măcar o dată pe ziua de azi, fără replică. Dar Eros a vorbit înaintea mea și a străpuns liniștea mormântală de până atunci.

— Gata, liniștiți-vă. Am intrat în oraș.

   Avea dreptate. Eram atât de absorbită de această discuție în contradictoriu cu Hunter, încât nu am observat maiestuosul "Oraș al vânturilor", ce se ridica semeț în fața ochilor mei. Când mi-am ațintit eu privirea pe geam, tocmai treceam pe lângă Willis Tower. Priveam cu curiozitate armonioasa îmbinare dintre vechi și nou, deoarece, în fața marilor giganți din sticlă, se afla un vechi turn de apă, ce părea din secolul trecut. Peisajul s-a schimbat imediat, iar mașina trecea acum pe lângă Millenium Park, un parc liniștit, dar totodată modern. Îmi transferasem atenția asupra persoanelor pe lângă care treceam. Atâtea chipuri noi, cu atâtea sentimente exprimate. O mamă își ținea strâns băiețelul de mână, pe chipul său fiind foarte vizibilă groaza că l-ar putea pierde. Pe o altă bancă era un domn în vârstă, ce citea ziarul liniștit. Pe chipul său nu descifram groază, ci fericire. Se pare că, echipa sa preferată, tocmai a câștigat campionatul de fotbal.

   Tot ce se spunea despre Chicago era adevărat. Poate, dacă aș fi călătorit foarte mult, aș fi zis că ăsta e unul dintre cele mai frumoase orașe pe care le-am văzut în viața mea. Poate uram aglomerația și zgomotul agresiv, dar, în acest oraș, toate astea îmi confereau liniște. Dar nu. Eu nu am călătorit mai deloc, în această existență a mea. Paisprezece ani din viață, până la accidentul tatălui meu, i-am petrecut în însorita Florida. Apoi, după morbida pierdere, mama a decis să ne mutăm în Portland. Acel mic loc, dintre brazi, în care s-au petrecut atâtea lucruri. Locul în care viața mi s-a schimbat într-un mod prea radical și prea brusc. Exact ca atunci când renumitul om de afaceri, Bill Swan a murit, încercând să evite o căprioară ce îi ieșise brusc în față, pe carosabilul îmbâcsit cu polei. Chiar dacă această tragedie a avut loc acum trei ani, încă îmi pot aminti fiecare detaliu pe care l-am auzit când mama a vorbit cu bunica. Fiecare frază șoptită, fiecare cuvânt care îmi era necunoscut atunci, dar care acum prinde contur în mintea mea.

   "Mergeam pierdută pe holul pustiu. Mătușa mi-a spus că mama și bunica trebuie să coboare, pentru a-l conduce pe tata pe ultimul drum. Privirea îmi era blurată din cauza lacrimilor sărate, dar nu aveam prea mare nevoie de ochii în această privință. Trăiesc aici de când mă știu, fiecare colțişor și fiecare găurică de șoricel îmi sunt cunoscute. M-am oprit lângă ușa întredeschisă a mamei și am vrut să bat, dar şoaptele ce răsunau dinăuntru m-au oprit, cu pumnul suspendat în aer.