Vindecătoarea

Capitolul 9: Amintiri înghețate

   Simțeam ceva cald gâdilându-mi chipul, în timp ce şoaptele difuze mi se loveau agresiv de timpane. Cuvintele de pe fundal se auzeau atât de departe încât, oricât aș fi încercat, nu puteam să le disting. M-am forțat să deschid ochii, dar fâşiile contorsionate de lumină mi-au pătruns în retină și m-au obligat să îi închid la loc. Am mai stat minute încărcate cu ochii închiși, pregătindu-mă să dau iar piept cu soarele cu dinți, al lunii octombrie. Eram frustrată pentru că nu puteam înțelege ce se discută, dincolo de acest zid, pe care somnul l-a construit. Eram atât de curioasă, deși știam că nu se vorbește nimic frumos despre mine. Doar aveam de-a face cu Eros și Hunter, doi bărbați proști care mă vor moartă. Dar dacă, între timp, m-am teleportat?

   Mi-am luat inima în dinți și mi-am deschis iar analizatorul vizual. De data asta mi-a fost puțin mai ușor să mă obișnuiesc cu soarele aprins, dar rece. Am privit spre locurile din față și am zărit două siluete. "Mda, tot aici mă aflu", mi-am spus în gând și am tuşit, cât să atrag atenția asupra mea. Am primit două perechi de ochi atent ațintite spre mine și am înghițit în sec. Hunter a vorbit primul.

— Carevasăzică, te-ai trezit.

   Vocea sa mi-a trezit mii de sentimente, de la melancolie la furie. Amintirile de acum câteva ore mi-au străfulgerat subconștientul și mi-au blocat creierul. Mi-am aruncat o privire scurtă spre propria mână, ce era acum bandajată. Pete rozalii se zăreau pe suprafața pansamentului, iar eu am făcut ochii cât cepele. Mi-am schimonosit fața într-o încruntătură furioasă și am privit spre mutantul semizeu.

— M-ai mușcat, am spus cu vocea stinsă de amalgamul de emoții.

   Hunter mi-a aruncat o privire rece și puteam jura că, în oglinda retrovizoare, Eros mă privea la fel de distant. Cel dintâi și-a dat ochii peste cap, apoi a vorbit cu dezgust.

— Mulțumesc că mi-ai confirmat ceea ce era, deja, al naibii de evident.

   L-am privit încurcată și mi-am înghiți nodul din gât. Îi susțineam privirea, în timp ce un gol imens își făcea loc în stomacul meu strâns de spaimă.

— Cum ai putut? l-am întrebat cu vocea gâtuită de toate acele sentimente, ce se amestecau înăuntrul meu.

— Oh, mă lași?

   Această voce nu semăna cu prima voce, pe care am auzit-o când am deschis ochii. Dar nu era nici prea departe de ea, chiar dacă era mai subțire. Această voce nu semăna cu cea de acum câteva ore, când mi-a spus să mă odihnesc. Când mi-a explicat ce trebuie să fac ca Hunter să îmi elibereze mâna. Acest Eros era mult mai rece. De o mie de ori mai rece, decât era în Oakland.

— Nu te-a pus nimeni să stai în bătaia gloanțelor.

   A deschis din nou gura, iar de data asta eu am icnit. Ce ar fi vrut să fac? Nu mi-a spus nimeni "Auzi, Selene. Poate ar trebui să te apleci puțin, altfel riști să fii împușcată." Nu. Nu a spus nimic. Din contră, m-au lăsat să stau acolo, pur și simplu, după ce mi-au ținut o predică, cum că ar fi trebuit să le zic mai devreme de acea mașină, care ne urmărea. Eu nu am mai fost niciodată în această situație. Să stau în mijlocul unui schimb de focuri, nu era pe lista mea cu lucruri de făcut. Deci, eu nu sunt vinovată cu nimic.

— Totuși, nu ar fi trebuit să mă muște, am răspuns răstit.

   Am simțit ceva lovindu-mi fruntea si mi-am dus involuntar mâna acolo. M-am uitat pierdută spre Hunter, care încă avea mâna suspendată în aer, cu degetele încă strânse într-un cerc strâmb. M-am încruntat când am realizat ce tocmai a făcut și am expirat zgomotos pe nări. Hunter a mai privit câteva secunde în direcția mea, apoi a izbucnit într-un râs isteric. Eros l-a urmat îndeaproape. Eu am început să îmi frec fruntea și am adâncit cuta dintre sprâncene.