Iubire transparentă [ON HOLD]

Capitolul 24 - "Cine a spus că visele nu pot deveni realitate?"

Hello, lume..În sfârșit am ajuns și eu cu capitolul 24 care nu e cine știe ce..Zic eu..Aș fi postat mai repede, dar în ultima perioadă am dat o grămadă de teste pentru că nu aveam note, plus că m-am și operat și arghh..Nici nu mai vreau să-mi amintesc..Deci..Enjoy..!!..

P.S. In poza Sasha.

P.S. 2 Scuzati greselile, nu am mai verificat pentru ca e ora 3:45 a.m.

Capitolul 24 - ”Cine a spus că visele nu devin realitate?”

”Au trecut două săptămâni. Doar două nenorocite de săptămâni de când m-am despărțit de Mike, de când i-am spus că noi nu putem fi împreună, de când am renunțat la singura persoană care îmi aducea fericirea în suflet, singura persoană pe care am lăsat-o să-mi vadă atât zâmbetul acela prostesc, dar care poate transmite atât de multe lucruri și, în același timp, singura persoană care mi-a văzut lacrimile, persoana pe care am lăsat-o să mă cunoscă așa cum nimeni nu o mai făcuse vreodată. Și pentru ce? Pentru ca apoi să îi spun să plece de lângă mine, să îi spun că iubirea noastră era una interzisă? Pentru ca să îl văd plecând cu lacrimi în ochi, să citesc în privirea sa durere, dar, mai ales, dezamăgire? Doar pentru a îl răni pe cel pe care îl iubesc?

Ce fel de persoană sunt eu, de fapt? De ce am făcut toate acestea, de ce mi-am pus sentimetele în joc dacă știam că urma să dau cu piciorul la tot? De ce fusesem atât de falsă? De ce...?

Pentru mine, totul fusese doar un prilej de a mă descărca, de a îi spune unei persoane pentru prima oară ceea ce simt, ceea ce gândesc. Sună patetic, nu? Să îi spui toate ofurile și toate secretele tale unui  biet spirit rătăcitor, știind că acesta nu avea cum să te dea în vileag. Doar era mort, nu-i așa? Cui îi putea spune el tot ceea ce aflase de la tine? Cate persoane din lumea asta ar fi dispuse să asculte problemele lui X-ulescu? Nu îi pasă nimănui! Toți avem problemele noastre, de ce să le mai ascultăm și pe cele ale celor din jur?

Am fost o proastă și o egoistă. În tot acest timp, tot ceea ce mi-am dorit a fost să îi pot spune cuiva ceea ce cred, ceea ce simt cu adevărat, fără a-mi fi teamă că acea persoană ar putea spune cuiva. Planul meu părea perfect... până m-am îndrăgostit...

Da, m-am îndrăgostit! Nu știu cum, dar pur și simplu am început să simt ceva pentru el. M-am gândit că poate sunt bolnavă, că mi-am ajuns ceva la creier, însă nu putea fi asta. Mă simțeam foarte bine. M-am gândit că sigur e ceva trecător, că dupa o lună îmi va trece, însă m-am înșelat. Cu fiecare moment în care îl vedeam, fie și numai câteva momente, inima mea o lua razna. Totul parcă se derula cu încetinitorul, lumea parcă era oprită numai pentru noi. Doar pentru a-mi permite mie să-i văd ochii, acei ochi verzi și adânci, acei ochi care îmi transmiteau atât de multe sentimente și cuvinte, acei ochi pe care nu mi-i i-am putut scoate din minte zile întregi.

Când am aflat că și el mă placea, m-am simțit cea mai norocoasă fată de pe Pământ. Mă simțeam invincibilă, credeam că totul era un vis. Și, într-adevăr, așa fusese. Trăisem în propriile iluzii, imaginându-mi că, într-o zi, aveam să fim fericiți împreună, când știam că era aproape imposibil. Însă mă mințeam atât de des, încât am început să cred în propriile minciuni.

Știusem... știusem în tot acest timp că iubirea noastră este una interzisă, una imposibilă. Dar încercasem. Încercasem deoarece țineam la el mai mult decât la orice.

Acum am aflat că trebuie să plec cu el pe lumea cealaltă. Bunica mea îmi apare din ce în ce mai des în vise și îmi tot repetă că soarta familiei noastre este în mâinile mele și că trebuie să fac orice îmi stă în putință pentru a rupe acel blestem idiot.