Secretul planetelor gemene

Partea XIV - Înfruntări și începuturi

Mintea Nerys-Randei era plină de vuiet și tremur. Cuvintele lui Gall încă păreau să se lovească de pereții minții ei fără să-și găsească locul.

Îi fulgerară prin minte imagini cu sălașul înțelepților ars până în temelii, bucăți de pergamente zburând fără țintă și noimă prin văzduh, săgeți încă înflăcărate înfipte în trunchiuri ciuntite de arbori. Toată ființa îi clocotea, gata să erupă, deși nu se mișcase din locul unde o lăsase Marele Înțelept. Și-apoi, fără să se mai gândească, o rupse la fugă. Faldurile veșmântului fluturau în timp ce pașii acopereau iute distanța până la propria odaie, iar singurul zgomot auzit era propria respirație șuierând tumultos. Înșfăcă aproape pe nevăzute câteva lucruri și porni înapoi în fugă spre sala pergamentelor. Mergând cu pași apăsați și siguri spre raftul căutat, găși pergamentele ce-i trebuiau și le arânjă cu grijă în desagă.

Își mai roti ochii o singură dată prin încăpere și apoi privi grădinile ce se așezau sub ferestrele sălii.

Gall nu se vedea nicăieri și cu toate acestea mai mulți învățați se perindau prin grădini. Își înfrâna dorința de a striga spre fețele cunoscute, spre a avertiza, inclestandu-și pumnii până la durere. Și, înainte ca tremurul ce-și făcuse cuib în palmele sale să-i cuprindă toată ființa, coborî în fugă treptele, iar cu o ultima privire în urmă se pierdu în deșișul pădurii.

Păși încet, cu grijă, ascultând fiecare zgomot, fiecare foșnet ce nu-și avea locul în zgomotele obișnuite ale codrului, cu degetele mereu încleștate pe mânerul pumnalului său. Știa că avea ceva de mers până la Enki și că trebuia să fie cu băgare de seama, dar gândurile i se urzeau în minte fără să vrea, fiecare mai întunecate decât celelalte, poticnindu-i pasul.

Dacă Enki fusese deja prins? Dacă urma ea să fie prinsă? Dacă totuși ajungea la el, dar nu suficient de repede cât să îi mai ajute pe înțelepți în atacul ce urmă să cadă asupra lor?

Gândurile zburau ca un stol de păsări înfricoșate, știrbindu-i atenția, deși de-acum intrase cu adevărat în deșiș, iar de aici nu se mai zarea sălașul Înțelepților. O mișcare bruscă la câțiva pași de ea și Nerys-Randa încremeni cu pumnalul ascuns în faldurile vesmântului, gata să riposteze.

Întregul trup îi fu străbătut de un val de ușurare când, din spatele unui arbore ieși Hud. Acesta, schimbându-și pentru o clipită culorile, dovedind fără tagata cine e, o tintui pe tânăra preț de câteva momente. Apoi porni prin pădure. Nerys-Randa nu putea știi sigur, și cu toate astea, simțise că venise să o călăuzească. Așa că îl urmă, aruncând priviri piezise frunzișului ce-i înconjura.

Cat-Sith-ul o duse pe cărări neumblate, prin locuri pe unde, de câteva ori, se întrebase dacă avea cu adevărat să încapă. Când ajunse la locul stabilit cu Enki, tânăra încă avea prinse în par frunze, iar obrazul său păstrase urma unei crenguțe rupte, o dâră roșiatică.

Înainte să se întrebe unde este Enki, acesta coborî dintr-o săritură și fără cuvinte o îmbrățișa preț de câteva clipe. Apoi, fără să își desprindă mâinile de ea, o îndepărta fixând asupra ei o privire ce trăda neliniștea. Părea că vrea să spună ceva dar Nerys-Randa nu-l lasă, rostind printre respirari întretăiate:

- Sălașul Înțelepților va fi atacat de jordanieni, la scurt timp după ce vom auzi strigătul dragonului. Trebuie să îi ajutăm!

Enki răsuflă, părând pentru câteva clipe ușurat, dar simți trupul perechii sale incordandu-se și neînțelegerea tulburându-i chipul, așa că rosti:

- I-am văzut apropiindu-se. Hud a venit la mine și am știut că ceva este în neregulă. De atunci stau sus scrutând pădurea. L-a scurt timp am văzut câțiva jordanieni furișându-se printre copaci. Nu știam exact cum să-ți dau vestea...