Adelina trânti uşa după ea cu putere, tropăi în jos pe scări, ca să se facă auzită de toţi vecinii, mai ales de Robert. Pufni dispreţuitoare în faţa lui Jorje care o aştepta la bază, cu o faţă complet dezamăgită. Acesta îi spuse ceva despre a se calma. Blondina se întoarce şi îşi izbeşte palma cu greu de chipul asprul al pritenului ei cel mai bun. Apoi porneşte într-un plâns disperat, poticnindu-se de pieptul lui.
-Ah, la naiba, nu-mi face asta! spune el, trecându-şi degetele prin firele ei moi de păr.
-Jorje, a spus că mă urăşte! rosti ea, lovind cu pumnii în el,uşor, dar suficient de tare ca să se facă simţită.
-N-a spus asta. A spus că iubeşte fata care îi scrie scrisorile.
-Pe scurt, mă urăşte!
George, după numele lui originar, continua să îşi treacă mâna prin părul ei, calmând-o, lăsând-o să îi umple tricoul cu machiajul pe care şi-l făcuse numai ca să îl întindă. Îşi petrece mâna pe după genunchii ei şi o urcă cele câteva etaje până în apartamentul ei. O lasă în bucătărie, cât el se ducea în baie să-i aducă demachiantul. De câte ori nu i se întâmplase asta? Cam de când îşi trimit aceste idioate scrisori. Jură, în mintea lui, că primul lucru pe care îl va face când va pleca de la Adde va fi să se ducă să-i spargă nasul lui Robert. Cum putea, cretinoidul, să îi spună aşa?! Dacă nu i-ar fi explicat cât de subtil posibil că pare a fi o fată sensibilă?! În hol, telefonul suna neîncetat. Tipul cu părul abanosiu fugi până la el, răspunzând şi ducându-l la ureche.
-Jorje. Ce bine că eşti tu! se aude glasul identic cu al fetei sale, a mamei Addellinei.
-Doamnă. Vreţi să o ajut cu ceva? spune, mai având puţin ca să îşi ia şapca jos din cap.
-Nu, nu. Dar era foarte supărată azi de dimineaţă. Să ai grijă de ea, hmm?
-Normal! răspunde, apoi închide telefonul, ştiind că femeia nu mai avea nimic de spus.
Se duce în bucătărie şi îi întinde fetei tot ce a adus cu el, luându-i, totodată, cutia de cicolată din faţă. Ştia că îşi va da singur palme când îşi va aminti că a mâncat ciocolată. Aşa că e mai bine să mănânce cât mai puţină. Se aşează în faţa ei, simţind din ce în ce mai tare acele sentimente pe care, în mod obişnuit, i-ar fi fost interzis să le simtă.
-Nu-ţi imaginezi cât de idiot poate să fie! spune, fluturându-şi vata în direcţia lui.
-Îl iubeşti?
-Da.
-Atunci nici să nu te aud. comentă el, ridicându-se să îşi ia din frigider laptele.
Nu bea lapte aproape niciodată, doar la ea acasă. Nu ştia de ce. Ia o gură din lichidul alb, ascultând cum îi sună telefonul. Îşi duce o mâna la buzunar, scoţându-l de acolo. Citeşte numele şi se încruntă. Ce ar putea vrea Robert de al el acum?
-Hmm? întreabă, bând în continuare.
-E ok? se auzi glasul lui îngrijorat.
-Nu. Plângea. Dar sunt sigur că ai auzit-o. Nu vrei să vorbeşti cu ea? Întrebă, lăsând ambalajul cu lapte în frigider.
-O să-mi iau bătaie?
-De la mine da, dacă nu răsari la uşă.
Jorje îi închide telefonul, luând-o pe hol spre uşa care, în mod ironic, s-a deschis înainte ca acesta să atingă cu uşurinţă clanţa cea rece. Robert sătea n faţa lui, trăind sentimentul pe care nu îl simţise niciodată. Era atât de greu să simtă asta pentru o fată care, de fapt, nu era ce îşi imaginase?
-Unde...
-În bucătărie. Jet până acolo. mârâie cel mai înalt pe un ton care te făcea să înţelegi că orice punere a acestei comenzi te va duce la o pedeapsă bine-meritată.
Robert făcu acei caţiva paşi, apoi o coti la stânga pentru a vedea silueta subţire a vecinei sale şi părul ei lung, auriu, revărsându-se uşor în lumina apusului. Era doar o umbră.
-Adde... murmură, simţind deja cum mâna ei îl loveşte peste faţă.
Dar asta nu se întâmplase. Tânăra nu se clinti. Nu făcea nimic altceva înafară de a sta pe geam şi a privi în stânga, lăsându-l doar să îşi imagineze trăsăturile fine ale feţei acesteia. De ce era aşa, brusc? Trebuie să fi găsit că aceasta era cea mai crudă formă de pedeapsă pe care i-ar fi putut-o da vreodată. Şi avea dreptate. Părea atât de frumoasă, fără figură şi fără chip, doar conturul unui om de la geam.
-Sunt un contur, sper... rosteşte tăcută, fără să se uite la el, sprijindu.şi capul în ambele mâini.
-Mhm. îi spune, dându-şi seama că nu putea comenta nimic.
-Iditule! strigă ea, întorcându-se prea brusc, reuşind astfel să îl lovească peste faţă cu putere.
-Robert, încântat. răspunde el. Vecina de vis-a-vis?
-A. , la fel.
Tânăra îi jucă jocul. Simţea lacrimi care i se adună în ochi. Se lipeşte de pieptul lui, ascunzându-şi faţa în scobitura dintre gât şi umăr. Nu îl mai observase pe Geroge care, în tăcerea lui, îl omora pe Robert în zece feluri diferite.
„Gelozia asta, dragul meu Şobolan, ne-a omorât pe toţi!”
______________________
Şi s-a terminat şi Ciudat. Sper că v-a plăcut xD .
