Tara: o viață de fugar

O minune în carne şi oase

   Când Tara se întoarse la centrul de detenție, o așteptau trei funcționari.

- Am luat o hotărâre, Tara, spuse unul dintre ei. Trebuie să te căsătoreşti cu Zahid. Are deja trei soții şi este dispus să te ia şi pe tine. E un om bun. El se va ocupa de toate pregătirile. Nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic. Dar dacă refuzi, vei fi deportată înapoi în Pakistan.

Până aici i-a fost: momentul deciziei sosise. Nu-i răspunsese bărbatului cu care se întâlnise la prânz când acesta o ceru de soție. Pentru ea era prea mult ca să poată pricepe. Totul se petrecea prea repede şi avea nevoie de timp ca să se gândească, ca să se roage. Tânjea ca să poată discuta cu familia ei adoptivă - cu oricine care îi cunoştea întreaga istorie sau care putea să-i ofere un sfat.

- Nu mă căsătoresc cu Zahid, răspunse  Tara, spre surprinderea funcționarilor.
- Atunci poți să-ți faci bagajele. Te întorci în Pakistan.
- Îmi voi face bagajele, dar dintr-un alt motiv. Mă căsătoresc, doar că nu cu Zahid. Mă căsătoresc cu bărbatul care m-a invitat la prânz, răspunse Tara.

Funcționarii erau surprinşi, dar încântați. Ar fi îngăduit orice, numai s-o aducă pe această tânără sub control.

Tara luă legătura cu bărbatul cu care luase prânzul şi îi spuse vestea. Se va căsători cu el. Era încă nesigură dacă intențiile lui erau adevărate, aşa că exista un risc. Însă nu un risc la fel de mare ca acela de a se căsători cu Zahid. Ştia ce fel de om este acesta.

Odată hotărârea luată, Tara strigă din nou spre Emanuel, Dumnezeul care o adusese până acolo. Avea aproape douăzeci şi şapte de ani şi fusese fugară de aproape zeci ani. Dacă viitorul ei soț ar fi înşelat-o, ştia cu ce probleme avea să se confrunte. Dar dacă era sincer, bărbatul era o minune în carne şi oase. El avea s-o ajute să scape de centrul de detenție şi de zvonurile că este prostituată. Urma chiar să aibă un ajutor în lucrarea ei de misiune printre cei care se convertiseră în secret de la islamism.

Sau se îndrepta oare spre o altă încercare? Erau prea multe întrebări.

În cele din urmă, Tara îşi aminti rugăciunea care o rostise când intră în centrul de detenție. Încredințase totul în mâna lui Dumnezeu. Şi la fel făcu din nou. Acum nu mai avea ce să facă.

"Emanuel, Dumnezeu cu noi", se rugă ea, "să fie cu amândoi".