the story of our bones

secundus//vals de octombrie

Te întreb dacă este normal să fii atât tânăr și de distrus pe dinăuntru. Tu zâmbești și amesteci în ciocolata caldă. După-amiaza e pastel și ne scaldă în nuanțe de miere și lapte. Bucătăria prinde culoare, pe suprafețele albe joacă fantasme solare. Undeva între pernele canapelei, vibrează un telefon. Aș râde dacă efortul nu m-ar sparge. Suntem în mijlocul bulei noastre de lume, nimeni nu poate ajunge aici. Suntem de neatins, atât de aproape de realitate și, cumva, la zeci de ani distanță.

— Ce s-a întâmplat, puiuț? mă întrebi într-un final.

Îți dai bretonul din ochi și mi se pare că ești așa frumoasă acum – nemachiată, cu pielea ciupită jucăuș de soare și cu ochii ăia verzi, lucind în spatele lentilelor ochelarilor. Ți-o spun. Îmi răspunzi:

— Nu schimba subiectul.

Oftez.

— Stagnez. Lumea continuă să curgă, iar mie mi s-a blocat un toc într-o gură de canalizare. Fug de amintiri, dar, uite, iar m-au ajuns din urmă. Dansează acum în jurul meu. Îmi amintesc cât de defectă sunt, câte bucăți lipsesc din mine. Cum zidurile mele sunt atât de înalte, încât atunci când ratez ora închiderii, inclusiv eu rămân pe dinafară.

O secundă după ce cuvintele mele au explodat în cameră, se lasă tăcerea. Ca după un spectacol de artificii. Nu faci nimic mai mult decât să te așezi lângă mine. Îți lași capul pe umărul meu și, deși știi cât disprețuiesc contacul uman, îmi înconjori umerii. Buzele tale se mișcă și rostesc adevărul pe care măruntaiele mele l-au strigat luni de zile:

— Tu și cu mine știm că a fi prinsă în trecut este cel mai groaznic lucru care se poate întâmpla oricui, nu doar ție. Amândouă suntem destul de mature cât să înțelegem că nu te ajută. Și oricât de mult te-ai simți că ești închisă-n cușca lui, nu ești, doar dacă vrei. Poți să evadezi. Barele de fier se topesc în fața focului care arde în vârful falangelor tale. Poți să dezlănțui haosului doar printr-o privire, dragoste, și să faci toate acele fantasme să fugă speriate înapoi în cufărul cu nostalgie, dacă vrei.

Faci o pauză, iar eu îmi strâng pleoapele. Sunt cusute cu fir negru, nimic nu le mai poate despărți. Cum ar fi dacă m-aș evapora chiar acum?

— Doar că nu vrei, dragoste, nu-i așa? continui încet. Îți place acolo.

Mă rog arzător ca pământul să se deschidă și să mă înghită, să îmi sfârșească scurta existență pe suprafața lui. Adevărul mă privește de cealaltă parte a mesei, iar eu îl ignor cum o fac mereu. Trăiesc, respir ignoranță. E haina pe care o aștern pe piele în fiecare dimineață și cea care-mi ține mâinile calde, când sufletu-mi îngheață. Refuz să renunț la ea.

În schimb, deschid ochii și privesc spre lanul de floarea soarelui – acum gol – care se vede prin ușa deschisă. Întreb:

— Spune-mi cum ești tu, dragoste.

Starea ta se schimbă instantaneu. Nu este nevoie să deschizi gura cu adevărat. Căci știu ce vei spune. Lumina îți vibrează prin pori, mă scald în aura ta de miere. Audrey Hepburn spunea că cele mai frumoase fete sunt cele fericite, iar tu ești exemplul absolut. Spune-mi despre cum te știe ca pe versul dintr-un cântec vechi, despre glumele pe care doar voi le înțelegeți, despre cum este tot ce ți-ai dorit, deși, uneori, te scoate din minți. Povestește-mi despre săruturile spontane, despre însemnele de pe gât și umeri, despre îmbrățișările infinite și buzele arse de dor. Arată-mi poze.

Aș fi geloasă pe felul în care zâmbești când îmi înșirui toate acestea, dacă n-aș ști că le meriți pe toate. În pieptul meu e adâncă prăpastie, dar asta nu înseamnă că umbrele nu pot ciocni șampanie în cinstea voastră.

Îți aprinzi o țigară – una din acelea slim, lungă și ladylike, care miroase a Chanel și a sofisticat. Devii visătoare și eu te îmbrățișez, deși urăsc dovezile de afecțiune. Lumina amiezii ne alintă carcasele de piele și oase, iar cadavrele de floarea soarelui se leagănă dincolo de terasa casei tale.

×

Cu cât noaptea înaintează, cu atât mai vii devin și ochii tăi. Ni se trezesc spiritele o dată cu căderea valului nopții. Pielea noastră e făcută să oglindească luminile felinarelor. Sufletele noastre de scriitoare se pierd în împărăția de smoală, se joacă cu demonii și sunt mai acasă ca niciodată.

Împărțim o sticlă de vin, deși știm amândouă că niciuna nu își poate amăgi mintea cu alcool cu adevărat. În tot etajul inferior răsună ultimul album al trupei tale coreene preferate, iar eu fredonez doar părțile în engleză pe care le știu și înțeleg. Îmi ascund sentimentele sub ruj negru și rimel și dansez prin living, încercând să nu pătez covorul. Golesc paharul și râd la o glumă de-a ta.

Te admir de abia când suntem în taxi, iar șoferul bate ritmul cântecului vechi pe volan. Îmi las capul pe umărul tău învelit în dantelă. Noaptea ne aparține, dragoste, n-am simțit-o mai mult decât acum, când tu ai niște praf pe stele pe pleoape și mă ții în viață.

Orașul vibrează la vârful falangelor noastre și totul va fi bine, atât cât degetele tale nu le pierd pe ale mele. Ești cea vindecată dintre noi, cea care s-a descătușat din cușca trecutului, iar acum mă tragi după tine, în căutarea mântuirii sufletului meu, deși știm amândouă foarte bine că așa ceva nu există.

Suntem atât de tinere și, totuși, umerii susțin povara munților prăbușiți din viețile anterioare. Cum să le dăm glas tuturor, dragoste, când nici nu ni le putem explica nouă? Esențele ni-s îngemânate, furtuni care devastează totul în cale și-s găsesc pacea doar când sunt împreună. Nu am crezut niciodată în suflete pereche până când s-a întâmplat să descoperim că amândurora ne place ceaiul și că ar fi minunat dacă am rămâne pentru o cană din ceva cu iasomie. Și, mai apoi, am decis că ar trebui să rămânem pentru totdeauna. Ani mai târziu, te țin de mână și mă simt vie sub cerul liber.

În jurul nostru, muritori ne slujesc, își lasă trupurile să se miște în ritmul nopții pe care noi o conducem. Deasupra noastră, strălucesc stele și tot ce simt este ritmul muzicii care-mi vibrează între coaste, acolo unde ar trebui să bată o inimă. Poate că Iadul este gol, iar noi suntem demonii urcați din el, dar, dragoste, nu mă interesează deloc. Acum suntem mai însuflețite ca niciodată. Nu contează că rujul meu negru sau fardul tău burgundiu nu-și găsesc locul printre ei, nici nu trebuie. Noi suntem din aceeași specie, surori ale lunii, iar noaptea asta ne aparține.

Sfâșie carnea și coardele, strigă cu mine cât poți de tare, lasă-te să fii doar carcasă superficială de calciu, acoperită de piele, condusă de muzică proastă, pe care am disprețui-o în alte circumstanțe:

— I can change for you, îmi cânți în ureche, când te strâng în brațe și ne legănăm. I can bend, I can break, I can shift, I can shape.

Îți răspund că nu e nevoie să faci nimic din toate acestea, căci ești cea mai strălucitoare stea pe care o cunosc. Râzi, dar văd nesiguranța în ochii tăi. E vechea ta prietenă care îți suflă în ureche, făcând părul să ți se ridice pe gât. Atingerea ei e rece, de gheață, te lasă dezarmată. Nu pot decât să te strâng mai aproape și să încerc să o alung. Căci nu o vreau atât de aproape de o ființă atât de dragă mie. Știu cât de distrugătoarea poate fi prezența ei și tot ce pot face este să încerc să mă folosesc drept scut împotriva atacului ei.

Încet, trupurile din jurul nostru o îndepărtează de noi. Se îneacă în mulțime și se duce să-și vâneze următoarea victimă. Pentru moment, suntem în siguranță.