Prințul dispărut (volumul 2)

22. Promisiune muta

Ochii lui, ascunși sub lentilele de contact de culoarea scorțișoarei, încercau să străpungă întunericul din jur, într-o încercare eșuată de a găsi ceva asupra căruia să își axeze atenția. Mâinile-i tremurânde strângeau constant volanul rece, în timp ce lacrimile-i jucau în ochi, cu o dorință arzătoare de a-i murdării obrajii măslinii.

Telefonul suna pentru a treia oară în dreapta lui, dar nu dorea să vorbească cu familia sa. N-avea nevoie de niciun membru al familiei sale acum.

Avea nevoie doar ca ea să vină, fiindcă, la naiba, habar n-avea ce va face dacă ea nu v-a dori să apară!

Ceasul era deja trecut de miezul nopții, iar ea încă nu venise, și Dylan continua să se întrebe dacă nu cumva totul este mult prea târziu.

Dacă nu cumva el fusese cel care întârziase prea mult, iar acum, timpul pentru ei doi nu mai există.

Căuta un motiv pentru faptul că ea nu apăruse, căuta orice firmitură de speranță de care să se lege, însă, oricât de tare ar fi încercat, nimic nu-l făcea să se liniștească.

Trase adânc aer în piept, fiindcă simți cum aerul din plămâni pare insuficient, și deschise portiera, sărind din mașină în mijlocul pustietății.

Locul în care ea aflase întreg adevărul despre iubirea lor era neschimbat, de parcă cei trei ani departe de acest oraș și loc au fost doar în imaginația lui.

Dacă își închidea pentru o secundă ochii, putea să își amintească în detaliu totul.

Putea să simtă stropii reci de apă lovindu-i fără milă trupul, putea simți mirosul de ploaie și lavandă al Adelaidei, putea să îi simtă pielea rece, de care rochia vaporoasă și udă se lipise, lăsându-i la iveală frumusețea corpului.

Parcă și auzea rugămințile lui de a intra în mașină, ca să nu răcească.

Modul în care palmele lui îi mângâiau apoi sânii, și dorința din ochii ei îl făceau pe Dylan să înnebunească.

Cum a permis să lase totul în fața distrugerii?

Cum a permis să o piardă pe ea, nebuna ce îi punea mereu stăpânire pe rațiune, și pe suflet?

O voia înapoi în viața lui, fiindcă se săturase să se chinuie în întunericul cauzat de lipsa ei, însă, privind încă o dată împrejurările, realiză că ea nu dorește același lucru.

Încă îl iubea. Era convins de asta.

Însă câteodată iubirea nu este de ajuns, când rănile cauzate de persoana iubită sunt mult prea adânci.

Se trânti pe capota mașinii, închizându-și ochii și respiră adânc, bucurându-se într-o mică măsură de răcoarea serii.

Mintea îi era goală, lipsită de orice fel de gând, și singurul lucru la care se gândea era că întârziase iar ea plecase de mult. Probabil pierduse ultima șansă pe care Adelaide i-o dăruise.

Însă fusese decizia lui. Întreaga zi fusese un haos, încă din prima secundă în care plecase cu Arthur spre casa ultimei victime a criminalului în serie. Apoi venise Rose la sediu, și plecaseră în căutarea lui Daniel. Drumul de la cimitir pana la casa lui Daniel fusese destul de lung, la fel și încercările de a-l trezi pe brunet din beție, însă la final, totul meritase, căci cei doi frați se împăcaseră. Ar fi vrut să asiste la discuțiile celor doi, însă Rose nu-i permisese, susținând că ce doi au nevoie de timp pentru a discuta cele întâmplate. În final, când reușise să intre, îl găsise pe Daniel dormind aruncat pe un scaun, și pe Ethan în pat, cu o calmitate aparte pe chip.