Prințul dispărut (volumul 2)

21. Daniel

Aerul se simțea greoi, în încăperea cavernoasă, și cu fiecare treaptă coborâtă de pașii lor tremurânzi, cu atât mai accentuată devenea starea de disconfort în sufletele celor trei bărbați.

— Iubita sa l-a găsit în urmă cu o oră! Polițistul mai vârstă le rosti, întorcându-și ușor capul spre cele două persoane ce păreau a-l urma cu respirație sacadată.

Toți din jurul lor erau încordați, și le transmiteau tăcut că ceea ce urmau să vadă, îi va marca, într-un fel în care cei doi nici măcar nu se așteptau.

— Bărbatul are treizeci și șase de ani, și se numește Timothy Proctor! Polițistul continuă, scoțând din buzunarul pantalonilor albaștrii, o batistă neagră, împăturită în mai multe bucăți, și își tamponă stresat fruntea plină de broboane de sudoare. Știu că ar fi trebuit să o îndepărtăm pe iubită de trupul victimei, dar vă jur, nu am reușit. Ne-am gândit să o mai lăsam câteva minute, până ajungeți dumneavoastră!

— Ar putea strica locul crimei! Ar putea distruge dovezi ce ar putea prinde criminalul! Arthur se răsti printre dinți la polițist, apoi își mută toată atenția asupra lui Dylan, ce mai coborâse ultimele trepte murdare de sânge, și privea ușa din lemn dur, ce ascundea în spatele ei, victima lor.

— Știu, domnule! Dar, știți, am vrut să le mai ofer un ultim moment de pace! Polițistul se scuză, privind apoi cu ochi mari, cum Arthur trece pe lângă el, fără a-i mai adresa vreun cuvânt, și fixează imaginea lăsată la iveală de ușa deschisă larg de Dylan, ce părea că încremenise în pragul prăfuit.

În fața lui, o tânără, ce nu părea a avea mai mult de douăzeci și cinci de ani, ținea în brațele sale, corpul lui Timothy, lipsit de viață, legănându-l în brațele sale, într-o mișcare ce devenise mecanică.

Buzele i se mișcau, rostind o rugăciune, însă niciun sunet nu părea a avea curajul de a răzbate încăperea. De la o distanță infirmă, durerea cu care cuvintele erau murdărite se simțea însă prin toate terminațiile nervoase.

Părul blond, lung, până la coate, avea sângele îmbibat în vârfurile despicate, în timp ce palma ei dreaptă presa cu putere încheietura dreaptă a bărbatului, într-o încercare deșartă de a face lichidul roșu să nu-i mai părăsească corpul.

Dylan își duse mâna spre gât, involuntar, simțind cum tot aerul din plămâni dispare când ochii negri ai fetei îi fixară cu groază întipărită în ei.

Știa acea groază.

Era exact aceeași groază pe care o avusese el, în urmă cu mult timp, când el și Adelaide fuseseră capturați de Puissant.

Când o găsise zăcând în propriul sânge, după stâlpul de susținere. Când inima i se oprise din a mai bate, crezând minute în șir că doar își imaginează mișcările lente ale toracelui.

— Cine ar putea face așa ceva? Tânăra murmură într-un final, cu vocea frântă, făcându-l pe Arthur să intre în încăpere și să se aplece la nivelul ei, fără a privi însă cadavrul.

— Nu știu, dar vom face tot posibilul să îl găsim și să ne asigurăm că plătește pentru toată durerea pe care ți-a cauzat-o! Arthur spuse, privind-o cu milă. Mă tem că trebuie să ieșim afară! I se adresă, făcând-o pe blondă să nege din cap cu vehemență.

— Nu vreau să îl las singur! Șoapta ei îl făcu pe Arthur să închidă pentru câteva secunde ochii, și să ofteze apăsat.

Știa, nici el nu ar fi vrut să o lase pe Emma din brațe, în acel moment în care știa că totul e în zadar. O parte din el parcă refuza să creadă realitate, și spera că totul e doar un coșmar urât, ce va trece.