Prințul dispărut (volumul 2)

17. Sa ne vindecam

— Ești îngândurat! Rose murmură, când Dylan opri motorul gălăgios al motocicletei și își întoarse privirea spre ea.

Îl simțise încordat tot drumul, iar de când parcase, privirea lui rămăsese câteva secunde bune axată pe clădirea impozantă din fața lui.

— Ultima dată când am fost aici, am fost amenințat de Benjamin! Mi-a zis că dacă nu mă întorc...

Dylan își simți gâtul uscat și oftă apăsat. Se simțea rău, și habar n-avea cum să oprească amețeala ce-i cuprindea corpul.

În loc să se bucure că și-a regăsit fiul, în loc să se bucure că este în viața, Benjmin parcă avusese ca scop să-i cauzeze fiului său, la fel de multă durere, cât a cauzat dispariția lui.

— Dacă nu vrei să vii cu mine, e în regulă, să știi! Rose dori să îl asigure cu un zâmbet cald și firav, așezându-și o mână pe umărul lui și masându-l cu fermitate.

Știa ce se întâmplase în spitalul din fața ei, și era convinsă că brunetul din fața lui retrăiește acele amintiri îngrozitoare, privind clădirea.

Acolo, undeva, în acel spital, existase, în urmă cu trei ani, ultimul sărut dintre Dylan și Adelaide.

— E în regulă! Dylan șopti mai mult pentru sine, făcând-o pe Rose să clatine amuzată din cap și să se apropie de el.

Nu era în regulă, știa asta. Nu trebuia să se ascundă de ea.

O încruntătură apăru pe fața lui Dylan, când mâinile ei îi mângâiară în treacăt talia, strecurându-se apoi în buzunarele gecii furate din dulapul lui Matthew.

Când degetele ei simțiră pachetul pătrat, recent cumpărat de la o alimentară de lângă blocul lui Matt, Rose zâmbi mulțumită, făcând un pas mai în spate.

Îl luă, înfruntând privirea confuză a lui Dylan, și fără a-i mai adresa vreo vorbă, rupse sigiliul, făcându-i semn că mână să-i dea bricheta.

— Pachetul rămâne la mine, dar îți las totuși și ție una! Rose arătă spre pachetul care ajunse în buzunarele strâmte ale blugilor ce veneau mult prea fix pe ea, întinzându-i lui Dylan țigara aprinsă.

— Să înțeleg că eu nu rămân cu tine? Dylan o întrebă, iar Rose negă din cap, lovind cu piciorul o piatră imaginară.

— Înțeleg că vrei să îi dai timp să depășească situația în care a fost, Alex, dar, cu cât amâni mai mult cu atât ar putea fi mai târziu. Deja ai întârziat trei ani! Rose spuse încet, privind asfaltul de sub picioare, în timp ce Dylan se încruntă nervos, devenind din ce în ce mai agitat.

— E vina mea că am întârziat, trei ani, Rose? Din câte îmi aduc eu aminte, ea este cea din vina căreia am întârziat atât! Dylan zise tăios, făcând-o pe Rose să îți îngusteze ochii.

— Sper că glumești când spui asta, Alex! Rose șopti, înlinându-și capul într-o parte, într-o încercare eșuată de a-i analiza mai bine trăsăturile bărbatului din fața sa.

— Absolut deloc, Rose! Mi-a ascuns propriul copil de mine! Trei ani! Propriul copil! Dylan urlă, scos din sărite, simțindu-și ochii umezi.

— Iar tu ai mințit-o de când te-a cunoscut! S-a îndrăgostit de o minciună, și totuși, a trecut peste asta, păstrându-l pe William! Probabil nu ți-a spus, fiindcă tu ai plecat, fără să îi dai prea multe explicații! Habar n-are de ce era în stare Benjamin! Rose zise și ea nervoasă, împungându-l pe Dylan cu degetul arătător în piept. Mergi și amintește-i cât de mult de iubește! Mergi și ai grijă de familia ta! Eu o să fiu bine! Dar dacă aud că i-ai reproșat ceva, îți jur, Alex. Îți jur, că tu nu o să mă mai vezi vreodată! Rose murmură, privindu-l fix în ochi pe cel din fața sa, pentru a-i transmite că e serioasă în tot ce rostise gura ei.