the story of our bones

primus // încă n-am murit

Drumul spre tine duce prin moarte. Serpentine se succed în fața ochilor mei, iar sufletu-și însemnează locurile în care ar vrea să treacă în neființă. Pe o parte e verde, stâncă și în umbră stau ascunse șoaptele tandre ale pădurii, iar pe cealalată e murdară apă, aflată într-o continuă stagnare. Îmi imaginez cum capota nu există, cum vântul îmi spulberă părul sub lumina stelelor, cum mă las purtată pe acordurile unei melodii de la Guns'n'Roses și-mi închid ochii, imaginându-mi că Axl Rose chiar mă ține în brațe când cântă despre porțile Raiului. Cum caleidoscopul cade pe podea, se sparge ireparabil, sunetul ascuțit de cauciuc pe asfalt urlă în noapte, iar eu alunec spre prăpastie, uitându-mă neînfricată în ochii Morții. Părul meu, părul lui, rujul meu, notele cântecului, sângele nostru rămas în noapte – totul este în nuanțe violente de roșu și albastru.

Dar trebuie să rezist tentației de a poetiza moartea, de a trage de volan doar ca să devin o fantasmă în locul unde mintea mea își încetinește goana. Dorul de tine mă ține pe șosea. Sub privirile mele obosite, farurile și mașinile din jurul meu se topesc într-o masă gelatinoasă, moale. Nu le văd când trec pe lângă ele decât ca în vis. Sunt pe pilot automat. Corpul meu știe drumul și începe să trepideze când ajung pe autostradă.

Mă gândesc la toate lucrurile pe care ți le-aș putea spune. Pe care te-ai săturat să le auzi. Pe care ți le-am mai înșirat. Pe care eu am obosit să le trec prin filtrul creierului meu și mai apoi să le arunc în aer. Am munți prăbușiți pe umerii mei, cred că o să-mi rupă oasele. Sunt o carcasă fragilă și știi cu câtă ardoare urăsc asta. Vin să caut alinare, vindecare și dragoste. Nu va trebui să cerșesc bucăți, tu le oferi pe toate în porții nesăbuit dozate, ce te secătuiesc.

Mă gândesc la cum o să îți spun cât de frumoasă ești de dimineață, cu bretonul electrizat și cu ochii neclari din cauza orei obscene la care te-ai dăruit somnului. La cum mă exasperează că nimeni din jurul tău nu-ți spune asta mai des. La cum o să adormim împreună pe orice improvizație din cauciuc, perne și pătura nopții, lăsând ultimele ecouri ale râsetelor noastre să se stingă.

Oboseala mă copleșește, iar mașina continuă să toarcă silențios de fiecare dată când apăs pe pedala de accelerație. Capitala visurilor se zărește la orizont, iar eu gonesc pe străzile ei niciodată goale. Pare un alt oraș acum, în pustiul de dinaintea zorilor. Trupul mi-e gol pe dinăuntru, cutia craniană ascunde plumb și pedala de accelerație nu se afundă destul, când o calc. Viteza face mașina să zboare prin intersecții și nu mi se pare suficient de mare.

Mă opresc abia atunci când tu deschizi ușa. Ai ochelari pe nas, ochii tăi verzi mă scrutează drăgăstos din spatele lor și eu pot doar să mă arunc în brațele tale. Miroși dulce, a dragoste și a cunoscut. Piesele rupte, pe care le-am târât mai mult de cinci sute de kilometri, se lipesc la loc. Zorile sunt aproape, dar nu m-am simțit niciodată mai vie. Sunt om din nou și pot să îți șoptesc doar:

— Mi-a fost dor de tine, dragoste.

Iar tu îmi zâmbești. Înăuntru e cald și lumina e difuză, așa că nu îmi rănește ochii obosiți. Autostrada gândurilor mele și-a micșorat trafic, ora de vârf s-a terminat. Nu se mai circulă bară la bară. Și tu știi cât de rar se întâmplă asta.

Îți întorc zâmbetul. Muzica pe fundal mi-e cunoscută, o fredonăm împreună în timp ce îmi faci un ceai. Știu că totul va fi bine. Halucinațiile în roșu și albastru electric au rămas în urmă, sunt simple amintiri. Zorile topesc noaptea și sparg infinitul de smoală.

Am ajuns acasă.