Refugiul Nostru

Capitolul 4: V din Mărinești

                                                             Capitolul 4: V din Mărinești

      Cu un tricou alb, pantaloni verzi aleși la întâmplare din dulap și adidași negri, Lucian, traversă podul, către primăria orașului, acolo unde obișnuia să ia tramvaiul către Liceu. Traversarea podului dura în jur de două minute, timp numai bun să-și schimbe melodia de pe telefon.

      Nu dură mult până când ajunse să treacă strada, cu claxonuri în urma sa. Era ceva normal pentru el, mai ales că obișnuia să-și dea volumul prea tare la căști.

      Asculta Castle of Glass de la Linkin Park.

      Melodia mereu îl făcea să uite de împrejurimi, începând lent, cu tonalități joase care reușeau să capteze toată atenția lui, ca mai apoi să crească în intensitate, și emoție și el odată cu melodia.

      În drumul către stație, o fată îl aștepta zâmbind, urmând ca în următoarea clipă să-i sară în brațe. Buzele ei se mișcau cu o expresie fericită pe chip. Lucian nu o auzise, dar parcă știa deja ce zice de fiecare dată când se întâlnește cu ea în stație, fiind extrem de prietenoasă.

— Hei, V.

      O salută Lucian, dându-și jos căștile, revenind din transa melodică. Acum avea parte de alte sunete, pașii grăbiți de lângă el, traficul aglomerat, dacă stătea mult să se concentreze auzea chiar și stropitorile din fața primăriei cu grădina de flori ce înconjura statuia unui om cultural. Simți chiar și vântul pe chipul său adormit.

— Ai întârziat! replică fata energică.

— M-da... bombăni ceva Lucian. M-am trezit greu.

      Se așezară pe bancă, așteptând tramvaiul în liniște, cam așa se desfășura rutina lui Lucian.

— Știi ce-mi place la orașul nostru? încercă V să converseze cu Lucian, care părea adormit rău pe bancă. Știa că-i place mai mult să vorbească despre astfel de lucruri, decât despre cele cotidiene. Pe strada alăturată, clădirea recent renovată a primăriei, cu grădina frumoasă de flori, îi dădu un subiect de discuție, când citise pe podiumul înalt de trei metri unde era plasată statuia, numele orașului: Mărinești.

      Lucian ridică o sprânceană, dându-i de înțeles să continue.

—Orașul nostru... părul de vanilie începu să-i fluture, parfumul cu același miros ajunse și pe la nările lui Lucian. V, emoționată, încercă să-și găsească cuvintele: Orașul nostru este poziționat între București și Constanța. În două ore poți ajunge cu mașina la mare și în mai puțin de atât în capitala țării. Nu e asta tare? se uită către Lucian, căutând aprobare. Putem merge oricând în cele mai vizitate locuri ale României. V își trecu mâna prin părul lung. Numele orașului Mărinești, mă duce cu gândul la ceva, aventură, un oraș insular poate, curat, cu oameni civilizați. Și are un nume unic... și frumos!

      Lucian mișcă umerii înțepeniți de pe bancă, strâmbând din buze. Își impinse pieptul înainte, pregătindu-se să zică ceva serios, ignoră tot ce zise V despre amplasarea orașului și vizitat. În gât parcă i se oprise cuvântul unic și avea el de gând să lămurească lucrurile.

— De fapt, mai există un sat în Republica Moldova, Mărinești care se află la doișpe kilometri distanță de raionul Singerei. Dacă îmi amintesc bine, satul există din 1932. Lucian stătu pe gânduri. Orașul nostru este puțin mai vechi. În fine, nu după mult timp, după ce a fost înregistrat oficial, familii înstărite din Moldova și Ucraina au început să ocupe locul, printre care și Razlog, Burlacu, Vikliuk, Ciaușceak...