Refugiul Nostru

Capitolul 5: Invitație la bal

                                                             Capitolul 5: Invitație la bal

— Lucian, o să-ți adresez o întrebare simplă. Te rog să răspunzi foarte serios, îl luă la rost profesorul de limba română Cozacu Balițiu care, în opinia lui Felix, dramatiza prea mult și arătă asta strâmbându-se în spatele lui Lucian, făcând semne obscene, în râsetele ascunse ale celorlalți elevi din clasă.

     Trecu apoi pe lângă Lucian, de parcă nimic nu se întâmplase, întinzându-se în banca lui cu cafeaua la vedere. Îl lăsă pe Lucian să se descurce singur cu profesorul exigent. Începu chiar să râdă, sorbind din cafea, de postura căpătată de Lucian, simțindu-se vinovat până în măduva oaselor. Împreună cu ceilalți elevi, Felix urmări spectacolul.

— Ești un băiat bun și inteligent, Lucian, spune-mi, te rog, dacă asta o să devină un obicei, continuă profesorul cu o alură de judecător aspru. Lucian își înghițise limba, aproape că-i venea să plângă.

— Domnule profesor, regret că am întârziat și o să fac tot posibilul să nu se mai repete. Omul de la catedră zâmbi scurt, pesemne mulțumit de răspunsul lui Lucian.

— Lucian, sunt sigur că ai să observi care obiceiuri sunt mai benefice pentru un viitor de succes, avu profesorul o privire fixă către el, Lucian încuviință. Și care obiceiuri te trag în jos, continuă profesorul cu colțul ochiului privindu-l pe Felix.

— O să am grijă...

— Foarte bine, Lucian, am încredere în tine că ai să iei decizii înțelepte. Poftește în bancă, îl invită profesorul, arătând cu mâna către banca sa. Felix încă mai râdea cu mâna la gură.

— Colegu', ce te-ai înroșit așa? șopti Felix când trecu Lucian pe lângă banca lui.

— Lasă-mă în pace, spuse Lucian vinovat, începând să-și scoată cartea și caietul din ghiozdan.

     Dar era abia prima oră, Lucian era încă somnoros și până la ora paisprezece, când terminau orele, avea timp destul să-i treacă supărarea. Felix avea grijă să se întâmple asta, făcând fel și fel de faze hazlii, la care deși la început se abținuse, să nu râdă, Lucian nu se putu stăpâni timp de-ajuns să-l ignore toată ziua. Mai ales când, într-una dintre pauze, Felix se duse la tablă și începu să deseneze caricaturi obscene, care îl reprezentau pe profesorul de limba română. Gestul lui era primit cu hohote de râs de către ceilalți elevi.

     Și Lucian scăpă un zâmbet printre buze. Poate că era exact ceea ce avea nevoie în atmosfera plictisitoare care începea după ora unsprezece. În pauze, Lucian nu prea ieși din clasă, preferând să asculte muzică sau să-și repete pentru următoarele ore, privind la ceas, către ultima oră din acea zi, pe care o aveau cu diriginta, sperând să-i învoiască mai repede.

     Așa pendulă ceasul, în naivitate, monotonie și griji, până la ultima oră, când diriginta lor, într-un sacou alb, elegant, intră pe ușă, ca un înger, salvându-i de tot ce avusese loc înainte și aducând cu ea o energie pozitivă. Fiind ultima oră, nici ea nu părea că mai avea chef să predea și mai degrabă discuta cu elevii ei preferați diverse lucruri... până când ajunse și la subiectul cu balul bobocilor.

— S-au înscris așa de multe fete frumoase la bal. Chiar mi-a părut rău că s-au ocupat toate locurile, dramatiză diriginta, care începu să se plimbe printre bănci. Dar mai avem nevoie de trei băieți. Oare chiar nu mai există niciun băiat curajos în clasa asta să se înscrie la bal?