Elizabeth

Burgundia

Mă privește cu ochii înflăcărați, zâmbind cu triumf. Amândouă cunoaștem ambițiile lui Warwick, amândouă îi cunoaștem nădejdile și voințele; chiar și Edward le știe. Pe Warwick îl trimite să se veselească alături de tovarășul său regal, iar el aproape că aleargă, pregătit să se afle în fața porților palatului regal din Franța, precum un câine. Curtenii și toți cei care îl urăsc murmură că pleacă pentru a unelti o invazie a Angliei și că regele Louis îi sprijină pe lancastrieni, care împânzesc un plan de eliberare a regelui Henric din Turnul Londrei. Eu știu însă că nu va fi într-atât de ușor. Tot ce îl desparte pe Richard Neville de trădare și eșafod sunt protestele sale de loialitate pe care stăruie să i le repete regelui. Nimeni nu are încredere în el; nimeni nu voiește să îi fie cu adevărat prieten. Nimeni nu vrea să îl ajute să își împânzească ambițiile sau să îi ocrotească avuția prin prietenie firească. Nimeni nu ar îndrăzni să i se alăture lui împotriva regelui — nu și când pare să aibă planuri foarte mărețe pentru o țară pe care nici măcar nu o cârmuiește.

Iar pe mine mă pizmuiește; ura lui față de mine îl împiedică să care pe umeri pacea, să se bucure sincer pentru vărul lui iar creșterea neamului meu îl irită cel mai profund. Plecând pe Canal intenționează să încheie un tratat cu regele Franței, făgăduind pe onoarea și numele lui de Neville că el va fi cel care se va întoarce înapoi acasă cu termeni favorabili Angliei, cu căsătorii prestigioase și avere considerabilă. E un om mult prea împăunat cu propria-i mândrie ca să poată concepe cu adevărat cine stă în realitate pe tron, cine cârmuiește de pe tronul de marmură și cine poartă mirul imprimat pe piele. Iar el nu știe un lucru. Nu știe că regele nu mai pleacă demult urechea la spusele sale; nimic din ce spune nu mai pare să aibă vreo importanță și neamul Rivers este cea care face voia Alteței Sale acum. Edward ne rămâne loial iar noi îi făgăduim credință veșnică și supunere neclintită iar el știe că nu există femeie în acest regat care să îl iubească mai aprig decât o fac eu.

Când vremea devine mai caldă eu, mama și micuța Elizabeth ne plimbăm prin grădinile verzi și parfumate ale Palatului Westminster. Mersul pe jos îmi prinde bine; mă desfăt cu mirosul ierbii de sub tălpi și aerul îmi bate în față ca o boare curată. Doica e mereu în spatele nostru, ținând pruncul înfășat strâns în brațe. Păsările zboară prin tufișurile verzi, înălțându-se până la cuiburile lor micuțe cocoțate pe crengile copacilor înfloriți, frunzele scoțând un foșnet surd în bătaia caldă a zilei. Doamnele de la curte se răspândesc precum porumbeii printre gardurile vii ale grădinilor, râzând cu glasurile subțiri și voioase, ispitite de parfumul florilor de măr ce scaldă poteca pietruită în petalele lor albe ca zăpada. Mai în față e Tamisa, cu valurile ei agitate, puternice ce se sparg de zidurile din piatră ale granițelor grădinii și urcă primejdios până la jumătatea scărilor.

Elizabeth, la fel de voioasă și de sprintenă, scoate câte un sforăit scurt, gângurind în brațele doicii, cu obrajii îmbujorați, mijind ochii la lumina soarelui. Doica o așează uneori pe umăr ca să îi protejeze obrazul de suflarea vântului.

După ce am făcut turul grădinilor, ne îndreptăm înapoi înspre zidurile ocrotitoare ale palatului regal. Ajunse cu toate în galerie, întâmpinăm un val mânios de curteni ce se risipesc din sala de consiliu, plecând cu mare zor spre odăile lor personale. Oamenii se agită iar curtea devine iarăși scandalizată. 

Tatăl meu și frații mei, Anthony, Edward și John ies din odăile regale într-o procesiune de chipuri revoltate. Se opresc ca să ne salute, iar tata își concediază suita cu un gest al mâinii.

Arhiepiscopul Neville, lordul cancelar nu apare în Parlament așa cum s-a stabilit, pentru a deschide sesiunea de ședințe, nu se înfățișează nici în fața regelui când e chemat, iar slujitorul său tremură în fața mâniei lui Edward. Mă silesc să îmi țin gura închisă de uimire la auzul veștilor revoltătoare, răsfirându-se iute pe holurile palatului și împroșcând de mânie. Toate sunt de cele mai joasă speță: fără a cere permisiunea regelui, arhiepiscopul, nu numai că a plecat, dar chiar și uneltește în taină un vicleșug măreț, un complot necurat, mult râvnit de neamul Neville și de toți nordicii de sub el — căsătoria ducelui regal, George, ducele de Clarence.