Elizabeth

Nebun după tine

Există o parte din mine, tânără ce sunt, care își dorește cu înfocare să fugă în odaia ei personală, să se arunce în pat și să suspine până adoarme; să mă trezesc din așternuturi precum o văduvă plânsă și lipsită de farmec. Mi-aș dori să mă trezesc și ziua de azi să nu se fi înfăptuit. Nu am nici o îndoială că ce am făcut a fost ceea ce era drept, nici că tocmai m-am salvat de la dezonoare, păcat și rușine — dar atunci de ce îmi simt boneta trăgându-mă de păr și picioarele tremurându-mi sub mătasea rochiei? Mintea aproape că mi se spulberă într-o mie de gânduri, ce zboară, toate în direcții diferite. Lacrimile de șoc și de frică au încetat să mai cadă atunci când ultima fărâmă de curaj pe care o mai am îmi atrage luare-aminte: nu sunt precum femeile neghioabe care au căzut de bunăvoie în patul lui iar apoi s-au trezit învelite în rușine și judecate, scuipate și puse să se retragă cu totul din ochii lumii. Nu sunt cu onoarea pătată de prostie și mizerie, chiar dacă inima îmi e. Nu se va vesti vreodată despre mine faptul că m-am răsfățat cu regele. Deși el m-a făcut să par o neghioabă, nu sunt; sunt mai mult decât o copilă prostuță. Sunt fiica unei foste ducese. Sunt o femeie cu putere în vene și prin educația care mi-a fost dată, sunt o femeie care își cunoaște foarte bine locul — și valoarea. Nu mă las zdrobită de orice îmi iese în cale. Războiul pe care regele Edward îl poartă mi-a răsturnat deja viața; fără vreun soț căruia să mă supun și cu doi copii de care să mă îngrijesc, de ce m-aș simți învinsă de un băiețandru cu puterea și coroana abia câștigată? De ce ar trebui să mă simt datoare pentru dreptate? De ce ar trebui să mă îndrept spre dezonoare pentru ea? În timp ce încerc să găsesc un răspuns întrebărilor mele, mă trezesc jurându-mi mie că orice bărbat aș avea în această viață, nu va pleca de bunăvoie de lângă mine și de lângă ce am de oferit — nu fără gândul că va trebui să se întoarcă înapoi la ușa și la patul meu.

Mama intră în odaie cu un aer grav. E îmbrăcată în cămașă de noapte și un șal închis peste umeri; în odaie pătrunde aerul înghețat din hol iar când se apropie, o văd cum mă țintuiește cu privirea aspră, cercetătoare, în care se reflectă lumina lumânării. Pesemne că am mâniat-o! Căutătura ei mă face să simt un fior înghețat de panică pe spinare și îmi înfășor brațele în jurul taliei, sub pătură, cu chipul mohorât.

― Unde ai fost până acum, copilă? întreabă, mânată de curiozitate. Nu ai coborât la cină. Tatăl tău a întrebat de tine. Ești bolnavă?

Clatin din cap.

Dosul mâinii cu degete uscățive îmi atinge fruntea.

― Nu suferi de vreo fierbințeală, nu? Se apropie vara și odată cu ea și molima. Ai grețuri?

― Nu.

― Atunci ce? cere ea imperios. Ce ai avut de făcut încât să lipsești de la cină? Știi cât mi-a luat să îl conving pe tatăl tău să nu intre în odaie?!

― M-am plimbat pe poteca din pădure, spun cu glas nevinovat, ascunzându-mi stinghereala. Am vrut să fiu singură.

Ea găsește pe dată un înțeles în toate vorbele mele, precum chiar ar fi o clarvăzătoare. Fostă ducesă regală a Angliei, mama nu e deloc o fire răbdătoare la astfel de taine și nici nu pare să dea prea multă crezare scuzei mele. Privește peste umăr pentru a vedea dacă sora mea, Margareta, e prin preajmă, se asigură că nimeni nu ne poate auzi, zăvorește ușa și se apropie cu blândețe de celălalt capăt al ferestrei, sprijinindu-se de piatra tăiată și adâncă a zidului și spune:

― Pesemne că te-ai dus să îl vezi. De bună seamă că te-a chemat să i te înfățișezi. Ai vreo veste de la rege? Ți-a spus el ceva? A trimis după tine sau după tatăl tău? Ți-a cerut ceva anume?