Easy Sushi | ROMANA

Începutul unui Război

NOTA AUTORILOR: Personajele din această poveste sunt fictive, cu toate că totul este povestit la persoana întâi.

           Numele meu este Kiyoshi Sato. Locuiesc în Japonia, țara în care m-am născut, aici sunt toți oamenii pe care îi cunosc, deși uneori simt că nimeni nu este alături de mine când am nevoie, nici măcar cei din familia mea. Poate este așa pentru că este posibil să fiu ultimul din familia mea, singurul care mai rămăsese în viață era tatăl meu, dar acum câteva zile a fost răpit de către Akira Yamamoto, deținătorul celui mai mare restaurant din întreaga țară. Nu sunt sigur dacă mai trăiește sau este închis undeva, pentru că am auzit că la restaurantul lui Akira Yamamoto în meniu există și oameni, care sunt foarte căutați. Nu îmi pot risca viața pentru tatăl meu, fiind aproape sigur că deja nu mai este, și nici nu vreau să fac asta. Acum tot ce mai am este mica noastră casă și un restaurant mizerabil la marginea orașului, pe care tatăl meu a spus că mi-l va lăsa atunci când va muri, ca să îmi pot continua viața. Am deja aproape treizeci de ani, dar încă nu am reușit să mă angajez nicăieri, defapt nici măcar nu am încercat. Pe lângă faptul că la acel restaurant singurii clienți sunt niște gândaci, problema este că acel restaurant imens, al lui Akira este față în față cu cel deținut de mine și de tatăl meu. Știu, este ciudat că un restaurant atât de mare este la marginea orașului, dar adevărul este că ambele restaurante sunt acolo de peste o sută de ani. Amândouă au fost la fel la început, doar că tatăl meu nu a vrut să facă niciodată nimic cu acel restaurant, deoarece el își câștiga banii făcând picturi și reparând diferite obiecte. Acum că sunt nevoit să mă ocup eu de restaurant, o să existe o competiție între restaurantele noastre. Trebuie să fac curat, să învăț să gătesc și să decorez locul ăsta, și bineînțeles în stilul japonez. Este dimineață, mă îmbrac și mă duc direct spre restaurant, pe jos, pentru că momentan nu am nimic cu care să merg, deși sunt câțiva kilometrii. Timp de câteva luni va trebui să fac chestia asta, sau și mai rău, poate ani. Pe drum îi văd mașina scumpă a lui Akira Yamamoto, pe care o mai văzusem de câteva ori parcată în fața casei noastre. Poate ne spiona? În fine, dintr-o dată oprește exact lângă mine. Speriat, încep să fug, dar el continuă să mă urmărească din mașină, spunând că ar vrea doar să discutăm despre tatăl meu, amenințându-mă că dacă nu mă voi opri o să mă omoare și pe mine. Singurul lucru pe care îl puteam face în acel moment era să îl ascult. Mă opresc din alergat, iar el coboară din mașină:

        - Unde vrei să mergi? întreabă nervos.

Fără să mă gândesc la motivul pentru care l-a omorât sau l-a prins pe tatăl meu îi spun adevărul.

        - Aveam de gând să merg la restaurantul tatălui meu, îi răspund speriat.

        - Nu face asta, știi bine de ce a fost omorât tatăl tău. Nu îți pare rău pentru el? Mi-a spus că avea de gând să deschidă acel restaurant și că îl va face mult mai bun decât al meu, iar eu voi rămâne fără bani. Familia mea nu va mai avea din ce să trăiască, așa că singurul lucru pe care îl puteam face pentru binele meu și al familiei mele era să îl omor, dar nu m-am gândit că ți-ar fi spus vreodată despre restaurantul acela, credeam că vrea să te protejeze de ceva ce nu ai fi vrut să pățești vreodată. Poate că tu nu știai ce se întâmplă, așa că îți voi mai da o șansă. Renunță la restaurant, abandonează-l. Într-un final va fi închis de către autorități.

         - Restaurantul ăla este singura metodă în care voi putea să câștig bani ca să trăiesc. Trebuie să plătesc o chirie, să mănânc, iar banii de la tata nu sunt suficienți, spun eu aproape plângând.

         - Nu mă interesează dacă trăiești sau nu sau dacă ai altceva de făcut. Restaurantul meu este mult mai important, iar dacă nu vei face ceea ce îți spun te voi omorî și pe tine, la fel ca pe tatăl tău. Știi ce am făcut cu tatăl tău? L-am gătit, iar asta urmează să fac și cu tine dacă nu abandonezi acel restaurant. 

Nu îmi păsa foarte mult de tatăl meu, pentru că nu am fost niciodată foarte apropiat de el, dar acum că nu mai este am realizat că înainte era mult mai ușor, când aveam bani de la el. Totuși, până la urmă tatăl meu oricum ar fi murit într-o zi, iar eu eram nevoit să muncesc, așa cum sunt acum. Poate nu este așa rău că fac asta din timp, măcar știu că am pentru ce să încerc și să sper că voi reuși să câștig niște bani. Nu am mai apucat să spun ceva și s-a urcat în mașină, după care a plecat. Bineînțeles că nu l-am ascultat și am plecat spre restaurant. Am ajuns acolo, am descuicat ușa veche și am intrat în restaurant. Acolo erau doar câteva mese, o bucătărie mică și foarte mulți gândaci și șobolani. Am mers rapid la magazinul de lângă restaurant și am cumpărat câteva spray-uri. Am încercat să prind șobolanii ca să-i gătesc, pentru că până la urmă nu eu mâncam, iar apoi am început să dau cu spray prin tot restaurantul, după care am ieșit. Așteptând să se aierisească am mers să cumpăr niște semne pe care să le pun la intrarea în restaurant, câteva meniuri și câteva lucruri cu care să decorez restaurantul. Am revenit peste câteva ore la restaurant și părea că deja s-a aierisit suficient cât să pot să încep să gătesc acei șobolani „delicioși", dar nu înainte să pun decorul. Acum arăta mult mai bine, am început să spăl pe jos, să dau cu o mătură veche pe care am găsit-o acolo și să șterg obiectele acoperite de praf. Am terminat de făcut toate aceste lucruri, după care am mers direct în bucătărie, nerăbdător să încerc acele rețete pe care le-am văzut cu puțin timp în urmă așezate pe masa de lângă aragaz. Am fost mirat că totul încă mai funcționa, sincer să fiu chiar nu mă așteptam la asta atunci când am intrat acolo. Am început să gătesc șobolanii, le-am scos blana, iar după câteva ore de fiert arătau delicios. Apoi am alergat către acel magazin să cumpăr niște ingrediente ca să mai fac câteva salate și alte feluri de mâncare, în cazul în care nu toți oamenii ar fi apreciat „recomandarea bucătarului" și „specialitatea restaurantului" alias șobolan fiert.  În mai puțin de douăzeci de minute mâncarea era gata, am pus pe usa restaurantului un semn pe care scria cu roșu pe un fundal alb cu majuscule: deschis. Oamenii care treceau pe lângă restaurantul rival de vis-a-vis discutau foarte tare despre calitatea sushi-ului care este servit acolo, spunând că au auzit că se folosește carne de om la el în amestec cu carne de pește. În timp ce mă gândeam la aceste lucruri, am fost foarte mirat când am văzut că se apropia de mine un om care mi se părea destul de cunoscut, pe care parcă îl văzusem la televizor împreună cu tatăl meu. Acel om era însoțit de mai multe persoane cu camere și tot felul de microfoane. Atunci mi-am amintit că el era cel mai mare critic culinar din Japonia, iar asta era șansa mea. Părerea lui ar fi putut să îmi ruineze restaurantul sau ar fi putut să îmi aducă atât de mulți clienți.. și bani. Dar oare puteam să-i servesc șobolan fiert?