„La picioarele lui Iisus"-Viața și moartea Căpitanului Mișcării Legionare

Temnița lui Corneliu: preambul al temnițelor comuniste

Pentru revoluţionarea făpturii noastre româneşti, pentru realizarea în fiecare din noi, a unor noi valori de viaţă sufletească, Căpitanul întrebuinţează ca mijloace tehnice de educaţie: cuibul, tabăra, temniţa, care toate trei sunt trepte de introducere pentru înglobarea noastră definitivă în cea de-a patra comunitate, care le depăşeşte pe toate: Legiunea…

Temniţa este a treia comunitate de închegare a sufletului legionar: cea mai importantă. Spiritualitatea profund creştină care însufleţeşte viaţa legionară aici îşi are verificarea cea mai luminoasă: în acceptarea temniţei şi a suferinţei. Desigur, pentru idealul lor curat, adevăraţii legionari suferă în viaţa lor de toate zilele viaţă de aşteptare, de neisprăvite privaţiuni, de hulă, de ironie. Suferă în viaţa de tabără, care e viaţa de efort şi constrângere. Dar suferinţa în înţeles extrem de încercare, suferinţa în înţeles de pătimire, de abia de la închisoare înainte se arată… De la temniţă înainte începe adevărata verificare legionară: pătimirea şi jertfa…

Legionarismul este în primul rând credinţă în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul tradiţiei noastre creştine. Aşa e veşnic sufletul omenesc: are nevoie de înălţimi. (cf. Victor P. Gârcineanu: „Din lumea legionară”).

Mărturii emoţionante avem despre trăirea creştină a legionarilor din temniţele carliste (1933-1940), antonesciene (1941-1944) şi comuniste. În iadul închisorilor şi torturilor ei au ţinut aprinsă flacăra spiritualităţii creştine Mărturii despre săvârşirea Sfintei Liturghii, împărtăşirea cu Sfintele Taine, sărbătorirea Crăciunului sau a Învierii Domnului în temniţe sunt zguduitoare. Din primele două perioade dăm doar două titluri de cărţi: Preot Ilie Imbrescu, „Biserica şi Mişcarea Legionară” (cât pe ce să fie ucis de regimul Carol II!) şi Roth Jelescu, „Şi cerul plângea…”.

Sunt mulţi care au ajuns pe treptele sfinţeniei încă înainte de regimul comunist şi au fost ucişi ca martiri, dar mărturiile nu sunt atât de abundente ca în timpul comunismului (a se vedea mai jos listele cu nume). Adevărate pilde vii şi îndrumători spirituali, mulţi ar putea fi trecuţi în rândul sfinţilor alături de trăitori ca Valeriu Gafencu, Traian Trifan sau Virgil Maxim. De altfel ultimul arată în cartea sa „Imn pentru crucea purtată” că exista o trăire adânc creştină în închisori încă de la începuturi. Căci educaţia legionară nu însemna altceva decât practicarea virtuţilor creştine la maximum în viaţa de zi cu zi: dragostea, credinţa, rugăciunea, asceza trupului şi a sufletului. Ceea ce deranja stăpânirile anticreştine ale secolului XX. Nu este de mirare că mulţi s-au hotărât să păşească pe calea strâmtă a desăvârşirii intrând în monahism.

Între anii 1927-1940 au căzut ucişi peste 500 de legionari. Carol II a ordonat masacrul din 21/22 septembrie 1939, în care într-o singură zi au căzut 254 de legionari absolut nevinovaţi pe tot cuprinsul ţării, unii scoşi din spitale sau din lagărele unde erau închişi şi împuşcaţi fără judecată. Trupurile neînsufleţite au fost ţinute timp de trei zile la răspântiile drumurilor cu stigmatul de trădător de ţară. Aceasta sub pretextul împuşcării primului ministru Armand Călinescu de către echipa lui Miti Dumitrescu (9 persoane). Miti a respectat codul onoarei: după ce au anunţat la radio că a fost împuşcat de o echipă de legionari „dintr-o dureroasă necesitate”, s-au predat (faptele lui Armand au atins disperarea maximă a întregii ţări: a fost mâna şi mânia lui Dumnezeu ce a oprit răul fatal prin pedeapsa exemplară a asasinului mason, anticreştin, Călinescu). Cei 9 au fost schingiuiţi barbar şi în final executaţi, expuşi la locul faptei; timp de trei zile, oficialităţi, copii de scoală, funcţionari şi public au fost obligaţi să privească îngroziţi macabrul spectacol. Ei au săvârşit fapta cu conştiinţa creştină, au postit, s-au mărturisit, s-au împărtăşit cu conştiinţa că săvârşesc un mare păcat. În scrisoarea lui Miti Dumitrescu adresată familiei, el scrie: „Sper că Bunul Dumnezeu ne va ierta pentru fapta noastră, deoarece am săvârşit-o nu din ură personală, ci din nemărginită dragoste de Neam…Nu ştiu cum va judeca istoria fapta noastră, dar să nu uitaţi că am plătit-o cu preţul vieţii noastre”.

Totuşi, asasinii fiind pedepsiţi, era de aşteptat liniştirea lucrurilor, dar Carol aştepta doar pretexte pentru crime: n-au ajuns cei 9 ucişi fără judecată în chinuri inimaginabile (rupte bucăţi de carne din ei) dar au plătit şi alţi peste 250, elita sfinţitoare am putea spune a acelor vremuri.

Temniţele au rămas pline până la venirea comunismului. Se poate vedea că majoritatea Sfinţilor închisorilor comuniste provin din „bandiţii legionari” închişi de Carol şi Antonescu. Reeducarea de la Piteşti din anii 1949-1951 seamănă izbitor de mult cu reeducarea de la Aiud din anii 1941-1944 deşi mai puţin sângeroasă. În timp ce deţinuţii comunişti de aici erau trataţi foarte bine, cu ajutoare ale Internaţionalei Comuniste, deţinuţii legionari erau obligaţi să asculte prelegerile despre reeducarea „duşmanilor” mareşalului Antonescu. În mare parte şi aici au refuzat dezicerea de Legiune la fel ca la Piteşti. Şi asta datorită unor formatori de opinie şi trăitori autentic creştini ca Traian Trifan, Traian Marian, Marin Naidim sau Valeriu Gafencu.

*