„La picioarele lui Iisus"-Viața și moartea Căpitanului Mișcării Legionare

Esență profund spirituală

oglindiri pe planuri variate a unei puteri mai înalte ca toate aceste manifestări, depăşindu-le pe toate şi, mai ales, fecundându-le pe toate: puterea spirituală. Legionarismul aici îşi are valoarea lui unică: în aceea că a izbutit să pună în mişcare realitatea centrală a vieţii: spiritul.

Mişcarea Legionară este înainte de toate o revoluţie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice şi totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la răscrucile vremii, la deschiderile de epocă.

Nu un partid politic se ridică prin Mişcarea Legionară. Ci o lume nouă se naşte, în întregime şi organic: lumea legionară.

Esenţa era profund spirituală, legionarii ştiau că numai prin rugăciune pot ţine o legătură permanentă cu Dumnezeu. Prin rugăciune se arată supuşi voii Lui, cer iertare pentru păcatele săvârşite, cer luminarea minţii şi întărirea virtuţii. De exemplu, pe când era student, Corneliu Codreanu a fost bătut crunt fiindcă a luptat ca deschiderea cursurilor universitare să fie cu rugăciune; s-a rugat în stradă atunci când porţile mitropoliei din Iaşi erau ferecate cu lanţuri şi păzite de jandarmi; s-a refugiat pe muntele Rarău şi a trăit o lună şi jumătate singur în pustie, în post şi rugăciune; s-a rugat în închisorile prin care a trecut, ziua şi noaptea. În campaniile electorale, înainte de a vorbi alegătorilor, se ruga şi i-a deprins şi pe ceilalţi să se roage fierbinte.

Mircea Eliade, aflat în lagărul de la Miercurea Ciuc, după asasinarea mişelească din septembrie 1939, notează în Memoriile sale, copleşit şi uimit de credinţa legionarilor: „Rareori, în istoria creştinismului modern posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu au fost plătite cu mai mult sânge, ca în cazul legionarilor… Seara, rugăciunea colectivă se termina cu un impresionant „Cu noi este Dumnezeu” cântat de 300 de voci. La ultimul etaj era o cameră rezervată pentru „rugăciune permanentă”. Timp de o oră, ziua şi noaptea, un deţinut se ruga (sau citea Biblia, Psaltirea), şi nu se întrerupea decât în clipa în care intra cel care venea să-l înlocuiască. Şi fiindcă, fireşte, între orele trei şi cinci dimineaţa era cel mai greu să rămâi treaz, mulţi cereau să fie înscrişi pe listă tocmai pentru aceste ore” (Memorii, vol. 2, 1991, p.30).

*