The uncle [boyxboy]

Capitolul 2

Media: Mira

În timp ce încerc să-mi trag cămaşa pe umeri, ocolesc cu iscusinţă măsuţa de cafe din mijlocul dormitorului, şi-o iau ţopăind pe scări, încercând pe cât posibil să nu-mi rup gâtul până ating pardoseala de jos.

Ajung totuşi întreg, cu toate că mi se şifonase puţin cămaşa la guler. Îmi arunc privirea în stânga şi-n dreapta, nevăzând însă vreo mişcare.

— Mira, grăbeşte-te sau vom întârzia!

Aştept în linişte câteva secunde, iar mai apoi vocea jucăuşă a Mirei se face auzită din capătul scărilor. Îmi arunc privirea în sus, fix în momentul în care aceasta se aşează cu fundul pe balustrada de lemn, dându-şi drumul la vale. Reuşesc cumva să o prind înainte să se dezechilibreze şi răsuflu uşurat. Poate fi aşa o pacoste mică!

— Ţi-am spus să nu mai faci asta, nu-i aşa? Era să fac atac de inimă.

Mira chicoteşte amuzată, şi-mi face semn să o aşez jos. Îşi scutură de câteva ori fustiţa de praf, şi-şi dă părul ondulat după urechi.

— Hai! Eşti gata, unchiule? Vom întârzia!

Îmi dau ochii peste cap, şi o îndemn să meargă spre holul apartamentului. Îi dau haina jos din cuier şi i-o ofer, apoi îmi iau la rândul meu sacoul pe umeri şi ieşim împreună în aerul răcoros al dimineţii. Urcăm în maşină, şi pornim fără vreo reţinere spre destinaţie.

Îmi verific ceasul de la mână, observând cu indignare că mai sunt exact cincisprezece minute până încep cursurile Mirei. Cu toate că ştiu că nu am de ce să-mi fac griji dacă o să întârziem câteva minute, nu vreau totuşi să fiu iresponsabil în faţa acesteia. Şi aşa există încă momente în care nu mă descurc deloc cu mofturile sale.

Opresc brusc în faţa şcolii acesteia, şi o sărut apăsat pe frunte.

— Ai grijă, bine? Mă întorc la trei să te iau.

— Pa-pa, unchiule!

O zbugheşte de pe banchetă, încercând să prindă din urmă nişte colegi de clasă. Îmi scutur capul râzând, şi pornesc din nou spre compania la care lucrez momentan. Avusesem noroc să găsesc un post de contabil la o firmă de mobilier într-un timp atât de scurt. Datorită acestui lucru, pot acum să achit chiria pe apartament şi necesităţile mele şi ale Mirei. Nu fusese uşor la început, dar acum nu pot să zic că regret alegerea de a o lua în custodie pe Mira. E o comoară de fată.

Ajung la firmă în mai puţin de zece minute, iar primul lucru pe care-l observ când intru în birou este sforăitul uşor al lui Silvio, colegul meu. Îmi las servieta pe un fotoliu şi mă apropii încetişor de acesta, încercând să nu-l sperii pe cât posibil. Ajungând în dreptul său, mă las în jos până ajung la nivelul său apoi suflu în urechea sa, făcându-l pe acesta să se cutremure şi să sară, la propriu, de pe scaun. Răstoarnă în buimăcia sa câteva dosare, spre amuzamentul meu şi al colegilor in birourile alăturate.

Silvo priveşte zăpăcit dintr-o parte într-alta, apoi privirea îi cade asupra mea. Se încruntă discret, lăsându-şi capul înapoi pe birou.

— Doamne! Încetează să mai faci asta! Ştii cât urăsc să-mi sufle cineva în ureche!

Surâd plin de tachinare, şi dau din umeri, spre disconfortul acestuia. Întotdeauna e o plăcere să-l iau peste picior pe Silvio!

Ne apucăm în scurt timp de lucru, şi aproape că nici nu-mi dau seama când e aproape ora două jumătate. Deoarece vara începuse de mai bine de o lună, hotărâsem să-mi iau concediul mai devreme, pentru a petrece ceva timp de calitate împreună cu Mira. Datorită programului meu nu prea reuşim să stăm prea mult unul în preajma celuilalt, iar asta mă face să-mi dau seama că trebuie să-mi canalizez energiile în ambele direcţii, în mod egal.