Dragoste de avocați 2

Capitolul 2

-----Sunt cu Candelaria, încă nu şi-a revenit şi asta e doar vina ta.--mă priveşte în ochii--Te urăsc. De când ai apărut în viața mea am numai probleme.

-----Pot să spun acelaşi lucru.--îi spun privindul în ochii--

Ies pe uşa spitalului şi mă trântesc în maşina mea. Vreau să plec de aici. Vreau să fiu cât mai departe de el. El îmi face rău...mult rău.

Conduc spere ieşirea din oraş, acolo e liniştit. Dau drumul radioului şi las muzica să gândească pentru mine. Întunericul s-a lăsat peste tot ceea ce face totul mult mai linistitor.

Lacrimile mi se preling pe obraz fără ca eu sa le pot controla. Vreau să plec cât mai departe de locul acesta. Stau de trei ani şi jumătate, dar parcă stau de o viață. Am crezut că la facultate va fi diferit, şi a fost, puțin. Am crezut că după va fi şi mai bine, dar m-am înşelat amarnic. E la fel, din nou singură. Nimănui nu îi pasă de mine, cum nu i-a pasat niciodată. Am fost mereu ultima alegere.

De la 15 ani voiam sa plec de acasă. Mă simțeam singură. Ma simțeam folisită. Mă simteam un nimic. Prieteni mei m-au lasat sau, mă rog, aşa zişi prieteni. Mă simțeam singură, al naibii de singură. Aşa cum mă simt şi acum. Diferența este că atunci ştiam ca trebuia sa am un vipitor strălucit, dar acum şti că nu am şanse să mai am. Un avocat disponibil e foarte greu de găsit.

Îmi amintesc ca vara aceea, în care am împlinit 15 ani a fost cea mai oribilă. Deşi am scapat de examenul de capacitate, aş fi vrut să dau timpul înapoi, sa fie totul cum era. Ziua în care am început clasa a noua, a fost una specială, am ştiut că acela e începutul sfârşitului şi că de atunci avea să înceapă cu adevarat greul.

Mă simt secată de toate puterile. Lacrimile mi s-au uscat pe fața iar capul mă doare îngrozitor. Fară să îmi dau seamna parchez în fața blocului meu şi parchez maşina. Lacrimile încep să îmi curgă din nou când mă găndesc la intâlnirea mea cu Ruggero. La felul în care a veit să ma ia, la felul în care îmi zâmbea şi la felul în care mă privea. Avem totul, aveam un loc de muncă asigurat şi îl aveam pe el, dar am pierdut tot fără ca măcar să îmi dau seama că înainte eram fericită. Dar acum e prea tărziu pentru regrete. Eu sunt aici, singură, iar el e lânga soția lui, la spital. Şi toate astea numai din vina mea...

Intru în apartament şi tot ce fac este să mă trântesc pe canapea şi să plâng.

***

Dimineața mea nu începe prea bine doarece am adorimt pe canapea îmbracată ceea ce mi-a oferit un somn destul de incomod. Mă ridic din pat
si o durere groaznica de cap mă năvăleste. Amețesc şi sunt nevoită să ma aşez înapoi pentru a nu cădea. Merg la baie şi mă spal pe față cu speranța că îmi voi mai reveni, dar nimic. Sunt aceeaşi persoană cu ochii roşii, cearcăne pe față şi sufletul sfâşiat.

*Flashback*

-----Karol Sevilla, Karol Sevilla--spun în timp ce mă caut pe listă--Ăăă...Karol Sevilla...reuşit! Vale, am reuşit!

-----Aii! Felelicitări! Eram sigură că vei reuşi--mă îmbrațişează--

-----Dar tu? Ai luat?--se uită la mine cu o expresie tristă--

-----Daaa! Am reuşit!--țipă de fericire--

***

-----Bună ziua!

-----Bună ziua!--spune zâmbind, are un zâmbet aşa perfect--Ruggero Pasquarelli.

-----Karol Sevilla.--spun timidă--

-----O să petrecem mult timp împreună de acum încolo.--zâmbeşte din nou--

-----Sigur -îi zâmbesc şi eu-