Suflet alb (II)

15. Rebecca

Am înghețat câteva secunde.

Nu mă așteptam să spună asta.

Cu greu și cu frică, mi-am ridicat capul puțin câte puțin, ajungând să o privesc drept în ochi pe femeie.

Ochii ei străluceau. Deși culoarea lor părea amenințătoare, îmi conferau o protecție după care tânjeam atât de mult.

Mă simțeam în siguranță.

Însă nu dură mult.

Fața ei perfectă și frumoasă se distorsionă și căpătă o alură monstruoasă, de parcă bestia ce mă urmărea în secret de sub pat apăru, deodată, în fața mea.

Am început să urlu, strigătul meu subțire, de copil, auzindu-se cu ecou în camera albă și pustie.

― Ce s-a întâmplat, Rebecca? De ce plângi?

Tonul ei era oribil, de parcă îmi vorbea însuși diavolul. Lacrimile mele cădeau zgomotoase pe podea, iar țipetele mele înfricoșate mă surzeau.

Sânge vișiniu îi curgea din ochi, murdărindu-mă și pe mine, iar inima mea mică bătea atât de tare încât îmi era frică că se va opri în orice clipă. Mi-am închis ochii, nevrând să mai văd, nevrând să mai fiu acolo. Voiam să mor, să mor, să mor...

― Ce ai pățit, Rebecca? Nu îți iubești mămica? De ce țipi?

Un rânjet diavolesc îi arcui buzele mari și roșii, pătate de lichidul vișiniu.

― Rebecca... Rebecca... Rebecca...

Mi-am deschis ochii.

Mă aflam pe un câmp ticsit de flori multicolore și de diferite specii. Parfumul lor amestecat îmi înțepa nările, făcându-mă să strâmb din nas.

Am clipit rapid, neînțelegând ce se întâmpla. Într-o secundă mă aflam într-un coșmar, iar în următoarea eram în rai.

Sau cel așa părea, la cât de liniștit și calm era locul.

M-am ridicat ușor de pe iarba verde și moale, încercând să îmi dau seama unde mă aflam.

Mi-am plimbat ușor panicată privirea prin jur, realizând că nu era nimic familiar cu acest loc.

Dar, oare, ce loc îmi era familiar mie?

Cum apărusem aici?

Cum mă chema?

Cine eram?

Rebecca.

Rebecca.

Numai Rebecca aveam în minte.

Am făcut câțiva pași mărunți, iar iarba ce îmi gâdila tălpile îmi oferi o senzație plăcută și relaxantă. Mi-am închis ochii, lăsând adierea blândă a vântului să îmi mângâie fața și să-mi ciufulească părul... roșcat?

Mi-am apucat brusc o șuviță și am analizat-o un timp îndelungat. Îmi era atât, atât, de cunoscută...

― Doamne, Rebecca, ce îmi place părul tău! Chiar nu te vopsești?!

― Nu, Miruna, ți-am mai zis de zece mii de ori!

Miruna.

Miruna.

― Părul tău are o culoare așa ciudată! O să zică lumea că nu ești fata mea!

Mama...