Războiul unui suflet blând

EPILOG

EPILOG
» High

      Dacă sufletul meu era întins pe tavă, în fața demonului suprem, tot n-ar fi durut atât de tare. Adăposteam în el mai multe războaie decât puteam duce și mă împleticeam pe picioare, încercând să ascund loviturile încasate repetat în piept.
Ardeam, sub propria tunică îmbrăcată cu greu, după momentele grele și lungi, amânări eșuate și ineficiente. Cu ce folos? Toate pentru a mă aduce în fața iubirii. Poate că trebuia să fug mâncând pământul încă din prima zi în care am pășit în America. Poate trebuia să nu mă mai întorc vreodată. Poate trebuia să aflu dinainte ce îmi pregătește destinul, pentru că toate aceste lupte îmi îngenunchează sufletul. Pentru că tot ceea ce s-a întâmplat m-a făcut slab, și o dată ce accept o înfrângere, urmează altele. În lanț.
Ca o lege nescrisă. Ca ceva ce încerc să sfidez.

Olivia. O uram.
Donald. Îl uram.
Hector. Îl uram.
Mama. O uram.
Ron. Îl uram.
Eu. Mă uram.
Rain. O uram și pe ea.

Am călcat accelerația, sfidând liniștea serii ce se împrăștia pe strada ce ducea spre casă. Eram beat și nervos. Mi-am închis ochii imediat ce am parcat în fața casei și mi-am masat tâmpla. Mă durea capul și eram ușor incoerent. Totul începea să se desfășoare cu încetinitorul în fața ochilor mei. Panica pe care o simțeam când mi-am dat seama că Olivia murise, liniștea ce s-a aranjat când procesul fusese parțial cumpărat, când declarația a fost considerată adevărată pe baza probelor și agitația ce a circulat leneș prin vene când eram în Rusia. Mi-aminteam de vapor, de moartea lui Sally și de mama. Mi-aduceam aminte și de tatăl lui Sally. Mi-am încleștat mâinile pe volanul mașinii și am scos un urlet surd, lovindu-mă cu genunchiul de el. Am scos o înjurătură și am ieșit din mașină, sperând ca Rain să fie acasă, sau să fi adormit și să nu trebuiască să mă vadă așa. Speram să o evit, să nu mă provoace ca să nu fiu nevoit să răspund. Trebuia să am grijă ce fac, pentru că am fost de acord să mai amân două zile plecarea în Canada și nu îmi doream nimic altceva decât să meargă cu mine. Departe de probleme. Departe de tot.
Două luni, apoi liniște. Apoi îmi pot vedea de viața mea. Apoi pot respira aer curat.

Am scos cheile din buzunar, luptându-mă cu yala ușii și am pufnit, dându-mi seama că ușa e în permanență descuiată. Am râs singur, dându-mi cureaua jos încă de cum urcam scările. M-am descălțat în hol, lăsând papucii răsfirați pe holul slab luminat. Am intrat în cameră fluierând și m-am încruntat când, de pe pat, Rain tresări mai mult speriată, îmbrăcată cu un tricou de-al meu și o pereche de pantaloni de trening, scurți. Era ciufulită, confuză, cu buzele-i proieminente și ispititoare. Cu picioarele-i lungi dezvăluite în întregime. Mi-am simțit sexul întărindu-se, pulsând energic în boxeri. Cum era și firesc, pentru că era o femeie voluptuoasă, de la celare te așteptai să primești mai mult decât vrei. Îmi făcusem un obicei din asta, și nu doar când era vorba de sex. Noi împărtășeam ceva ce unii oameni doar puteau să se mintă că o fac: aceiași poveste... tristă care nu ducea nicăieri.

— Unde ai fost până acum?

De ce suna ca o soție?

— Bună dimineața, iubito.

Am rânjit, având de gând să ignor panica întrezărită în cuvinte.
M-am apropiat alene de ea, dându-mi cămașa jos, coborând mâinile pe spatele ei, până la betelia pantalonilor. Mișcarea a fost atât de bruscă încât am reușit să o surprind și am obținut din partea ei un mic țipăt de spaimă.
Încercarea de protest se risipi cu fiecare mișcare pe care buzele mele o făceau pe pielea ei excitată ce mirosea a mare.
Am înghițit în sec, coborându-i pantalonii încet, simțind cum văpaia din piept începe să mocnească în mine.