-Dylan, te rog nu pleca! Nu mă lăsa și acum!
Din ochii mei izvora o mare de petale veștede ...Un ocean de lumini care reflectau visele mele spulberate...stinse..pumnii mei se încleștau pe măsură ce inima se frângea în mii de cioburi..izbită de pământ și călcată de Vărul Timp care mă înconjurase cu toate amintirile mele negre...cad la pământ copleșită de emoții. Urlu, țip. Pumnii mei loveau sălbatic podeaua rece și lacrimile mă înghițeau.
-Tată! Tataaaa!
Dylan se repede imediat sa mă ajute. Se așează lângă mine, luându-mi capul intre mâinile lui.
-Alice, asculta-ma. Totul a trecut, nu e prima oară când te confrunți cu așa ceva. Sunt lângă tine și iti voi lumina cărarea. Nu te voi lăsa în întuneric...Precum tatăl tău
-Nu, tu nu înțelegi. Era atât de aproape...jur ca puteam sa îl ating
-Unde a dispărut fetița aia inocentă care trăia în lumea ei colorata? Fetița de care m-am îndrăgostit.
-A murit demult .....
