O zi poate schimba totul

Capitolul 63

În sfârşit ieşeam de aici, Cleo m-a dus până în biroul lui Knife, dar nu a intrat cu mine, mi-a spus că e în regulă dacă intru singură. Asta am şi făcut, era o încăpere mică, cu un birou, doar un scaun şi nişte rafturi pe peretele din dreapta. Fereastra din spatele biroului era acoperită de jaluzele.

Knife era acolo, mă privi fix, teama mă cuprinse, tipul solid cu spatele se întoarse spre mine, la naiba, nu era Alec. Am început să mă agit, cine putea să fie? M-a vândut unui necunoscut? Am crezut că va fi Alec. Eram mai speriată decât fusesem.

- Vei merge cu acest domn, se pare că e nevoie de tine în altă parte.

- Eu nu-l cunosc pe acest domn, nu plec nicăieri cu el! am reacționat eu.

Dacă era o capcană de a lui Knife? Dacă mă vânduse unui bărbat..şi acela să nu fie Alec. Începeam să mă tem din ce în ce mai tare, am înghițit în sec.

- Nu ai încotro, îmi aparții, am auzit o voce din spatele meu.

M-am întors şi l-am văzut pe Alec, eram atât de fericită că mă ajuta să ies de aici. El părea dur şi rece, îşi intrase în rol, trebuia să fac şi eu acelaşi lucru, să fiu aşa cum îmi spusese Alec, să mă revolt. Trebuia să îl iau pe nu în brațe.

- Nu! m-am întors spre Knife. Nu vreau să plec de aici cu aceşti oameni, pe care nici măcar nu îi cunosc! Nu poți să-mi faci asta! am țipat eu.

- Luați-o, zise el plictisit, aşezându-se pe scaun.

- Te urăsc, Knife! Vei plăti pentru tot răul, pe care mi l-ai făcut! Fii sigur de asta! am spus eu printre lacrimi..

Îl uram din tot sufletul, cred că nu am cunoscut vreodată ura până nu l-am întâlnit pe el. Era un om mârşav, viclean şi periculos, nu avea pic de milă pentru nimeni. Provoca teamă tuturor oamenilor din jur, cu o singură privire te făcea să te bâlbâi, ca să nu spui nimic greşit şi să te bată. El niciodată nu făcea munca murdară, decât atunci când îl enervai foarte tare, dar nu-şi mânjea mâinile cu toți idioții. Nu cred că am să uit vreodată imaginea cu el, lovindu-mă. E prezentă în memoria mea şi cel mai rău e, că mă face să tremur şi să am coşmaruri.

- Dă-mi drumul, am strigat eu în timp ce tipul solid, care fusese în birou mă ținea strâns de braț.

Alec era în fața mea, dar nu schița niciun zâmbet, nu-mi vorbise deloc. Am ajuns afară, am simțit cum aerul îmi invada năriile, vântul se furişa printre buclele mele, îmi era rece, toamna cred că era spre sfârşit. Purtam doar o rochiță roşie, cea cu care am şi intrat în acest club nesuferit, nişte sandale şi aceeaşi mască roşie, pe care am purtat-o în tot acest timp, în care am fost în acest loc.

Alec s-a întors spre mine, în momentul în care am ajuns la maşină, şi-a dat jos sacoul negru şi m-a îmbrăcat cu el, apoi mi-a zâmbit. Tipul, care mă ținea de braț, îmi dădu drumul, apoi deschise uşa din spate a maşinii, era una luxoasă, nu ştiam ce tip, pentru că adevărul era că nu mă pricepeam la maşini. Am intrat în spate, împreună cu Alec, dar el intră pe cealaltă parte, după ce mi-a închis uşa.

- Şi unde vrei să mergi? m-a întrebat el.

La naiba! Unde aveam să merg? Acasă? Nu mai voiam să-l pe Anthony, cel puțin nu acum, aveam nevoie de timp să dau ochii cu nenorocitul acela! Iar la părinții mei, nu, mama sigur m-ar fi obligat să mă întorc la Anthony, neştiind ce se întâmplă, iar eu nu le puteam zice de moştenire, asta pentru că am promis că nu voi spune.

Lacrimile îmi inundară ochii, la gândul că nu aveam unde să merg.

- Deci domnule unde plecăm? se întoarse şoferul, tipul care mă ținuse, spre noi.