Victoria înaripată

Capitolul 4: Cufundat în propriile gânduri

Aşa precum o corabie navighează pentru a străbate mările învolburate aşa sunt şi eu cufundat în ale mele gânduri. La mine nu este ca la toată lumea, adică eu când mă pun la masă nu îmi vine nimic în minte, dar când încerc să mă pun în seara în pat nu văd doar nişte stele ca fiind lumini împrăștiate pe cer, ci văd forme alcătuite de acele stele, iar asta se întâmplă pentru că atunci îmi vin gândurile sau cred că aşa credeam eu.

- Fiule, dormi? se auzi vocea mamei în timp ce urca scările.

Din două mişcari de călcâi era la mine în cameră. Ce căuta acolo ea ştia.

- Am auzit voci, totul e bine? mă întrebă ea.

- Sunt bine, doar că m-am lăsat purtat de fantezie şi cred că ai auzit o parte din mintea mea.

- Sigur eşti bine, nu ai febră? întrebă ea ducând mâna sa la tâmpla mea.

- Da. Sunt bine, mamă.

Mama încerca pe cât putea să acopere lipsa tatălui meu, dar nu putea. Tata a fost partenerul care m-a ținut în brațe, omul cu care visam poveşti în toate genurile posibile, persoana care m-a învățat că dacă spun în mintea mea că pot voi putea muta chiar şi un munte din loc.
După ce mama a plecat neştiind ce mă apasă m-am întins în pat şi am început să îmi amintesc scârțâitul viorii acelei fete. În capul meu acel sunet era un cântec neterminat pe jumătate aşa precum este şi viața mea. Pe fata aia lumea o vedea snoabă că era bogată, iar pe mine copiii mă vedeau prea mic; ea se plângea de familia pe care o are, iar pe mine mă apasă gândul că cel mai bun prieten al meu din toate timpurile nu mai este.
M-a furat în cele din urmă şi somnul. În mintea mea, eram eroul salvator împreună cu partenerul meu care poate că nici în lumea reală nu a trăit...ei bine, poate că a trăit, dar a fost prin apropiere poate pentru că de fapt, a fost până în clipa de față un personaj fictiv creat de mintea mea la acea vreme.

- Trezirea! Te strig mai bine de 5 minute, iar tu tot în surdină trăieşti, se auzi glasul mamei, fameia stătând chiar  lângă mine.

- Mai lasă-mă puțin, i-am spus căscând încontinuu.

- Fiule, tu ştiai că un visator este cineva care își poate găsi calea numai sub lumina razelor lunii, iar pedeapsa lui este că zareste zorile înaintea restului lumii?

Atunci m-am trezit brusc. Ştiam că își face griji pentru mine, dar ea îmi taie aripile spre glorie pentru că deși aveam vârsta pe care o aveam tot ştiam că visele sunt răspunsurile de astăzi date întrebărilor de mâine pentru că visele se transformă încet, încet în acțiunea realului. Din acțiune, ele se infiripează din nou in vise , iar această interacțiune dă naștere formei celei mai inalte de traire.
Mama nu credea toate ăsta ci prefera doar să creadă că singura  cale de a face ca visele să devină adevarate era să te trezești la realitate.

- Băiete, dacă mai stai să visezi atât e clar că nu vei face diferența dintre oamenii buni şi răi, spuse mama care mereu mă vedea ajungând cândva un om de succes.

- Mamă, cartea nu o ştiu bine citi deoarece descifrez literele ca şi cum ar fi fost hieroglife, iar prieteni nici că am, i-am zis mamei cu un ușor oftat în glas.

- Scumpul meu, dacă înaintarea în vârstă a unui copil este un proces prin care se creaza idei si visuri despre ce ar trebui sa fie viața, maturitatea reprezintă stadiul in care acestea sunt lasate deoparte.

Mama iar m-a lăsat singură cu a mea conștiință ducându-se să vorbească cu orele la telefon.

Despre a mea conștiință nu pot zice prea multe, dar pot zice cât îmi este de dragă căci deşi nu îmi răspunde pe contre măcar mă ascultă. 
Pe masă vedeam ceva, era o mică păpușă, dar ce căuta acolo nimeni nu ştia.
Asemeni unui orb vedeam miraje, iar mirajul meu era acea mică păpușă cu pielea închisă. Am luat-o în mână pentru puțin timp, iar după aceea am trântit-o pe masă şi atunci parcă ceva m-a orbit făcându-mă să adorm dintr-o dată.  Adormit fiind tot auzeam un sunet de vioară care îmi era atât de familiar. L-am mai auzit undeva, interpretat de cineva fix în această manieră dar nu îmi aminteam unde l-am auzit.
Pentru prima dată visarea mea a căpătat o altă formă; tata nu mai apărea, iar în locul lei vedeam o fată indiancă mulatră care şi pe asta am mai văzut-o. Fata aceea avea parcă niște aripi de ceară, aripi cu care înainta spre mine.

- Gândul este zarea liberă şi largă unde sufletul își poate întinde aripile, zise aceasta.

- Cum adică? am întrebat-o neştiind ce dorea să îmi spună.

- Adică poți naviga pe ale tale gânduri, dar trebuie să ştii când să revii la realitate.

Asemeni tuturor visătorilor sunt trezit din farmec de către realitate. Măcar exista o persoană care făcea asta, dar uneori aş fi vrut ca mama să nu mă mai trezească.
În mintea mea, Tărâmul Viselor era o lume fără granițe sociale unde fiecare putea păşi oriunde ar fi poftit. Asta va rămâne doar o imaginație pentru că dacă s-ar întâmpla astfel, dar noi lăsăm pe alții să ne conducă că de parcă noi nu ştim ce e bine pentru noi.
Nimeni nu trebuie să negocieze cu visurile sale. Visele trebuie să fie libere să zboare şi să se înalțe.Nici un guvern şi nici o lege nu are dreptul să ne limiteze visele. Nu trebuie să laşi niciodată ca visele să îți fie îngrădite, adică ceea nu mă face să adorm mă face să visez, iar omul nu este nici înger, nici jivină, iar nenorocirea face că cine vrea să zămislească îngerul, zămisleşte jivină fără a ştii măcar cum este de fapt acea persoană cu adevărat. Întradevăr stăteam într-un oraș mic şi eu eram cel mai mic ca statură dintre toți băieții de acolo, dar măcar aveam o vedere care ilustra fotografia realității şi anume faptul că eram mult prea mic pentru a a avea gânduri atât de mari.

Îmi cer scuze că am întârziat atât acest capitol, dar totuși sper ca măcar un capitol din această carte să vă fie pe plac.