Victoria înaripată

Capitolul 3: Dansând cu o stea

O vezi sclipind pe cer, într-un mod cât se poate de maiestuos. Ea, aia cea de pe cer este timidă când norii cei plumburii vin şi o acoperă. La nord, tot ea călăuzeşte marinarii ca să găsească mai uşor drumul spre locul care pentru oricine este sufletul. Acel loc numit de oameni "acasă" pentru mine, ca persoană a cărui nume e Teresa, acel loc este mai mult temnița mea. Să dansezi cu o stea e doar o poveste de copii, iar copilul din mine s-a prăbușit la pământ acum 6 ani, dar din păcate, tatălui meu nu îi ajunge faptul că mă vrea fata indiancă tipică perfectă. NU! El mă vede prea mică pentru orice, absolut orice chestie făcută de o fată de 19 ani. Tocmai venea tata la mine. Abia așteptam să lase latura aia de om serios şi să mă ia măcar odată în brațe.

- Eşti bine, fata mea? întrebă tata bătând sfios în uşă.

- Sunt bine, am îngânat în mintea mea.

Tata a închis atunci uşa fără ca măcar să îmi ureze un "Noapte bună!". Ştiu că sunt copii care ar da orice ca tatăl lor să se întoarcă din adâncul pământului, dar eu doream ca eu şi tatăl meu să nu ne fi întâlnit.
Totuși era greu să te gândești la viitorul tău într-un loc precum O'Hare, un sătuc adormit de pescari şi cu un deal la capătul străzii principale. Te uiți la nişte poze din vremurile de mult apuse şi parcă, cu fiecare an în care creşti mai mare, din persoana provenită dintr-o familie bogată ai vrea măcar pentru o zi să fi un om singuratic, dar doar acele farmece pot face asta, căci omul îşi poate schimba doar personalitatea ci nu să ia toată viața de la zero în sânul altei familii.
Pentru unii copii, tatăl este cel mai bun prieten, acel partener care încetul cu încetul devine un model în viață pentru ei şi acel om cu care orice făceai cu el devenea o aventură.

- Crezi că putem? se auzi o voce în capul meu.

- Da, cred că putem! am strigat acea deviză răspunzând acelei voci din capul meu.

Poate nu era aşa povestea pe care o ştiam eu că aşa începe pentru că am fost trezită din somn de mama. Ea m-a trezit dintr-o poveste care chiar doream să aibă loc şi în viața mea, dar ea mereu trebuia să fie prezentă ca să mă aducă la realitate.
Oamenii nu mă cunoșteau decât după nişte criterii după care eram percepută în mintea lor. Când mă gândeam la asta mă gândeam, parcă şi la acel băiețel care era mereu luat în râs din cauză că era mult prea mic, iar lumea îl credeam un neisprăvit. Se simțea pe acel copil că îi lipește ceva drag, dar oare ce anume?

- Lasă fanteziile deoparte şi revin-o pe pământ, zise tata.

Acel disperat al său nu mă făcea decât să continui cu fantezia mea, în care să ajung la steaua norocoasă, acea stea la care dacă îți rosteşti dorința, adică păsul ce îl ai se poate îndeplini, dar asta-i doar o poveste de adormit copii.

- Fă şi tu ceva util pentru viața ta că tot cu capul în nori eşti, spuse tatăl meu uitându-se cruciş la mine.

- Să fac ce, mai exact!? Se pare că în viața asta nu pot face nimic normal pentru vârsta mea. Acceptă, tată, nu mai sunt un copil! m-am răstit la el, încercând să-mi păstrez şi calmul în fața lui.

- Dacă eu şi mama ta nu am fi tu ai creşte orbeşte! spuse el, ridicând tonul vocii.

- Tu mereu mă vezi aia "prea mică", căci nu poți accepta că eu am crescut, i-am spus eu, încercând să mă eliberez în fața lui, în speranța că mă va întelege.

- Tu nu vrei să înțelegi că noi îți vrem binele. Mai lasă visele şi fanteziile că astea-s doar în mintea ta, spuse tata trântind uşa în urma sa.

Priveam pe fereastră uitându-mă la copiii lăsați liberi să meargă pe străzi şi bucurându-se de faptul că erau liberi să facă ce vor, în timp ce eu stăteam privind fericirea altora.
La câte lucruri neadevărate se spuneau şi gândeau despre mine m-am gândit să mă întind în pat. Pentru prima dată am adormit fără a mă mai răsuci în aşternut până avea de gând să mă apuce somnul. Visam că voi ajunge înălțându-mă spre cer şi că voi privi lumea de printre îngeri, dar ca orice fantezie rămâne doar ceva visat de gândul meu ce va fi uiatat odată cu apariția razelor solare care vestesc o nouă zi. Când m-aş fi trezit aş fi vrut să se spună că m-am înecat în lumina lunii, strangulată cu propriul meu sutien, dar tot am fost trezită de mama ce mereu întrerupea o nouă fantezie din mintea mea strălucită de genie.

- Poate ar trebui să îți schimb numele în Eugenia, spuse mama încercând să glumească.

Frate, dacă o glumă nu îți iese de nici o culoare mai bine lasă-te glume că altfel vei ajunge tu o glumă. Bine, nu e în regulă să fi nici o căpuşă ce trăiește pe spatele altuia, adică o cârpă folosită ce umblă pentru faimă. Totuși, dacă continui să visezi prea mult, vei ajunge să crezi că toată viața ta a fost un vis. Fantezia va rămâne şi ea o dorință ce nu se va împlini nici măcar dacă crezi şi speri, adică poți visa să aluneci dansând printre stele, dar atunci când firul vieții se opreşte pe pământ imediat după bătaia clopotelor ajungi la judecătorul suprem, unde tot ceea ce ai făcut fie bine sau fie rău pe pământ sunt puse în balanță pentru a se decide drumul sufletului tău. În funcție de echilibrulul valorilor poți ajunge la poarta sufletelor demonice la care toți ar spune "NU!" sau poți fi deschizător de drumuri întruchipat cu aripi. Totuși, lumea în care există lanțul şirului de caractere umane păzitoare se poate rupe oricând atunci când cineva trăiește în legea lui ori ceva împiedică busola să meargă normal. Orice ar fi, viața de dincolo depinde doar de ce ai făcut cât timp umblai printre semenii tăi, deci ce urmează dincolo nu e pe vrute ci pe făcute! Până la ceasul morții mele aveam de gând să trăiesc în fanteziile mele până când măcar ceva s-ar fi schimbat aşa cum doream eu, iar poate într-o zi aş fi dansat printre stele.

Nu ştiu cât de reuşit este acest capitol căci l-am făcut la repezeală. La media găsiți al doilea trailer făcut de mine pentru această carte!