Victoria înaripată

Capitolul 1: Vise colorate

- Mergi la culcare fiule, se auzi vocea mamei mele ce părea a veni din sufragerie. Încet, încet se auzeau paşi ce urcau sus pentru partea mea preferată, adică sărutul de noapte bună.

- Când vei refuza tu oare chestia asta? se întrebă ea uitându-se în ochii mei albaştrii.

Am privit-o cu atenție preț de câteva clipe şi am început să îi zic ceva, ce pentru mine, un copil de 7 ani mă măcina la interior. Ştiam că ce urma să îi spun ar fi putut lăsa o rană mai adâncă decât atunci când tata a plecat la război şi nici că s-a mai întors.

- Mamă, de ce nu a mai venit? S-a plictisit de noi?

Când i-am spus asta parcă plângeam cu jumătate de ochi privind fotografia celui cu care mi-am petrecut 5 ani din viață.

- El a riscat viața sa pentru a noastră. A plecat cu inima împăcată, dar cu o puternică răceală în suflet când îl pomenea dorul de noi. Amintirea lui va dăinui veşnic în pozele ce înfățișează chipul acestuia, zise ea oftând în timp ce privea fotografia celui ce a purtat cândva numele de James Hollingsworth.

Simțeam că mama îmi ascunde ceva legat de tata. Parcă citeam, într-un fel asta pe chipul ei sau poate eram eu prea mic pentru a citi mimica şi limbajul trupului unei persoane? Mă întrebam eu vorbind cu propria mea conștiință ce în fantezia mea era un băiat normal şi plin de haz. În mintea mea era şi asta reală. Când mama a vrut să plece din camera mea, am tras-o de mână uşor spunându-i:

- Mamă, rămâi cu mine!

Ea a început să deschidă gura pentru a da cusur vorbelor ei calde şi dulci, zicând aşa:

- La vârsta ta copiii dorm de unii singuri, iar tu cred că vrei ca şi la 22 de ani să doarmă mama cu tine!

O priveam cu ochii largi, apoi parcă începuse să se formeze acea licărire care se face doar atunci când ai ochii în lacrimi, apoi i-am zis mamei ce mă apasă în sufletul meu mic şi plăpând.

- De ai ştii şi tu că poate la exterior pare că am totul, dar de fapt, nu am absolut nimic. De mâine când voi ieşi în societate voi fi bătaia de joc a tuturor şi asta se va întâmpla pentru că eu nu am tată. Nu mai am acel partener care să mă apere. Totuși, simt şi că într-o zi vei fi şi tu o fantezie ce va dăinui veşnic prin a ta fotografie.

Mama, care mereu a văzut lumea şi oamenii ca fiind aşa cum au fost lăsate pe pământ începu să îmi spună astfel:

- Nu ți se poate întâmpla nimic atâta timp cât ai un înger păzitor ce te veghează mereu! zise ea ieșind din camera mea.

Atunci chiar am crezut că şi ea m-a lăsat să port un monolog cu mintea mea, dar s-a întors înapoi cu o corabie în miniatură. A adus-o în mâna mea, iar eu mă holbam la ea ca şi când ar fi fost ceva nemaivăzut de orbita ochiul uman. Atenția mi-a fost captată preț de câteva minute de către nişte bucăți de lemn. Am așteptat ca mama să îmi spună ce era cu acea corabie. Ea s-a așezat pe pat zicând:

- Acesta trebuia să fie cadoul ce urma să îl primeşti peste două zile de la tatăl tău ca şi dar de ziua ta, dar cum fizic nu mai e printre noi am zis că până la urmă trebuia să îl primeşti.

Zicând asta, mama s-a apropiat de mine pentru ultima oară în seara aceea pentru un ultim pupic de noapte bună.
Cum eu nu reușeam să adorm din prima mă tot răsuceam şi foiam în aşternut când pe-o parte când pe alta. Odată ce am atins acea corabie care era pe masă parcă mă cuprindea somnul, iar pleoapele mi se închideau încetul cu încetul de parcă am fost, oarecum vrăjit.
Odată ce ochii şi-au tras cortina am început să visez cum că eram pe mare navigând şi cârmuind acea corabie împreună cu nimeni altul decât tatăl meu ce era cu un păr cărunt, barba era şi ea prezentă pe chipul acestuia, adică era exact ca atunci când l-am văzut ultima dată. El era real în fantezia mea. Şirul poveştii alcătuite de gândurile mele putea să fie oricum atât timp cât eu aveam "cheia" ce deschidea imaginația umană. Amândoi eram într-o furtună pe mare, iar eu mă țineam cât puteam de strâns de catarg. Credeam că ne vom scufunda, dar tatăl meu mi-a zis:

- Pentru a învinge frica trebuie să îi zici minții tale că tu crezi şi poți!

- Da, eu întradevăr cred şi pot! am rostit eu, iar imediat după ce am zis asta furtuna s-a potolit.

Imediat după terminarea furtunii am auzit un glas de femeie ce m-a trezit fix la ora 9:05 dimineața. Habar nu aveam că am dormit atât de mult, dar asta se întâmplă când eşti cufundat în propria ta poveste. Era mama ce a insistat să ne plimbăm împreună prin oraş. Nu aş fi vrut să o fac, dar poate această plimbare îmi va da ocazia să descopăr mai bine lucrurile şi obiceiurile pe care la vârsta mea nu aveam cum să le înțeleg. Totuși, măcar eram singurul care credea că poate muta un munte folosind puterea minții, dar oricât m-ar îndruma mama să mă înțeleg cu copiii din oraş tot nu m-aş fi integrat în societate căci eram mult prea mic cam pentru orice. În momentul ăsta credeam că trebuie să fi adult pentru a obține ceea ce îți doreşti, adică să fi privit cu respect de către ceilalți. Mulți copii se văd adulți încă de la 10 ani, iar visul ăsta sfărâmă încetul cu încetul copilăria, dar copii se văd maturi pentru că unii cred că poți obține ceea ce vrei doar dacă eşti adult. Poți visa, dar atât timp cât vezi şi lumea reală aşa cum e ea dincolo de marginea de sticlă ce desparte lumea reală de Tărâmul Viselor.

Nuj dacă e ceva wow acest capitol, dar e cam singura poveste care cred că poate fi ceva.