Sweet Child O' Mine

Ai părul ca vata de zahăr

Prin fumul de țigară și halbele de bere din fața mea, parcă nu mai are sens nimic. Așa că mă las cu capul pe masă și ignor vocile celorlaltora, trecând iar prin amintiri. 

Mergeam pe strada pustie, gândindu-mă la situația aiurea în care eram.

"Hai mă, Rucs, vii diseară la karaoke?"

Mă uitasem urât la Mihai, încercând să înțeleg dacă îi muriseră și ultimii neuroni rămași. Îi mai spusesem de două ori că eu am alte planuri vineri seara și că nu pot ajunge la karaoke.

"Heaven’s Hell? Metal night? Îți amintești? Ți-am zis că o să fiu acolo în seara asta."

 "Da’ la karaoke vin și Andrei, și Silviu… O să fie fun."

 "Să fie. Eu nu vin."

 Scena asta se petrecuse în timpul zilei, după lecțiile de chitară cu el.  Știam că toată faza cu „Hai la mine să te mai învăț, dacă vrei” era doar un pretext ca să mai petreacă timpul cu mine, dar era în regulă, ținând cont că reușise performanța de a mă face să țin minte șapte acorduri simple.

Planurile mele se schimbaseră în ultima secundă, când cei cu care trebuia să mă întâlnesc m-au anunţat că nu mai au cum să ajungă. Nu voiam să stau ca fraiera în casă într-o seară de vineri, aşa că îmi scosesem telefonul din buzunar şi îl sunasem pe Mihai.

"E OK dacă vin şi eu, până la urmă?"

 "Da mă, normal. Ştii să ajungi la My Way?"

"Ai zis că era în centrul vechi, nu?"

"Da, treci de lupoaică și e undeva pe partea stângă. Mă suni când ajungi în stație, să te iau?"

 "Mă descurc eu. Pa."

Mi-am scos pentru a doua oară telefonul și m-am uitat la ceas. Căcat. Era aproape unsprezece, ceea ce însemna că trebuia să alerg până la stația de autobuze ca să prind ultimul 43. Am ajuns in stație gâfâind și am sărit in autobuz chiar înainte să se închidă ușile. M-am trântit pe locul separat de langă ușa din spate și m-am uitat urât la grupul de cocalari care se holbau la mine. Unul din ei începu:

 "Bă, îmi place tipa asta cu tricou cu...ce scrie? Nirvana? Ce e Nirvana?"

Prietenul lui îi răspunse hlizindu-se:

"Erau... ăăă...  d-ăia care dansau step, nu? Hăhăhă."

Ce ratați, mi-am zis, îndesându-mi căștile in urechi.

 Am sărit în picioare când mi-am dat seama că trebuie să cobor. Mereu aveam problema asta, nu eram atentă și pe urmă mă panicam că ratez stația. Speram să nimeresc locul în care trebuie să ajung, până la urmă, nimeni nu se poate rătăci mai bine decât mine pe o singură stradă, lungă și dreaptă. Am trecut pe lângă terasele înșirate una după alta simțind privirile burtoșilor chei și a băieților în tricouri mulate studiindu-mă, luându-și pentru un moment gândul de la kebapul sau shaworma din fața lor și doza de Cola pe care trebuie să o împartă cu o pițipoancă. Sunt atât de dezgustători.

 În sfârșit am văzut scris mare, în fața mea, My Way Cafe, am respirat adânc, am intrat, i-am ochit pe băieți și m-am îndreptat rapid spre masa lor.

"Heiii!"

"Rucs, ai reușit să ajungi, îmi spuse vesel Andrei, care îmi amintea de un ponei, cum arăta el, așa, micuț și cu o coamă înfoiată."

"Stai la rând, strigă Mihai trăgându-mă din îmbrățișarea lui Andrei."

"Okay, ușor, băieți. S-a început cu cântatul?"