Brutal

Capitol bonus 3 - Îmbrăţişarea ta e "acasa"

— Sunt bine acum. Cred că de la mâncarea aia chinezească mi se trage. Ţi-am spus că fructele de mare nu sunt o idee bună, adaug cu un surâs pentru a-i descreţi puţin fruntea. Însă Damien nu îmi împărtăşeşte optimismul şi se încruntă şi mai tare.

— Poate că ar trebui să mergi la un medic mâine, să fim siguri că totul e bine.

Sugestia lui e inutilă. Nu e nimic grav.

— Damien, a fost de la mâncare. Nu am nimic, nu-ţi face griji.

— Să nu-mi fac griji? mă priveşte de-a dreptul furios acum. Maya, te iubesc prea mult ca să nu-mi fac griji, înţelegi? murmură cu glas frânt. Am trăit aproape 24 de ani fără tine, iubito, şi au fost cei mai nenorociţi ani din toată viaţa mea. Nu mai vreau să cunosc o zi în care tu nu eşti lângă mine! Îmi fac griji, la dracu'! Dacă păţeşti ceva, atunci eu...

Se ridică şi îşi strânge părul în mâini, trăgând de vârfuri cu disperare. Mi se rupe sufletul la durerea care i se întrezăreşte pe chipul acum palid. Mă ridic şi îi iau mâinile în ale mele, apoi îl sărut încet până când îl simt că se calmează.

— Nu o să păţesc nimic, îl privesc cu blândeţe. Nu o să te las singur. Sunt chiar aici, îmi duc mâna deasupra cicatricii lui şi îl mângâi cu atingeri delicate.

Damien mă ia prin surprindere şi mă îmbrăţişează atât de strâns la pieptul lui, de parcă s-ar teme că în orice clipă aş putea să dispar şi nu ar mai avea nicicând această ocazie. Iar eu îl las şi îl strâng la fel de tare, pentru că braţele lui sunt locul în care mă simt cel mai în siguranţă.

*

Un nou val de ameţeală mă curpinde înainte să îmi deschid ochii a doua zi. Senzaţia de vomă nu-mi dă ocazia să ajung până la baie şi abia am timp să mă smulg din îmbrăţişarea lui Damien înainte să vomit pe aşternuturile albe şi pe parchetul de lângă pat.

Două braţe puternice mă ţin de umeri în timp ce încerc să îmi liniştesc organismul.

— Maya... vocea lui panicată mă întristează şi încerc să mă ridic din pat pentru a îi arăta că sunt în regulă, dar nu reuşesc să stau în picioare mai mult de câteva secunde.

Damien vine numaidecât lângă mine şi mă ajută să ajung la baie.

— Gata, Maya, azi mergem să vedem un doctor, mă anunţă cu finalitate atunci când mi-am mai revenit şi am reuşit să fac şi un duş, iar el a schimbat cearceaful cu unul curat.

— Damien, exagerezi, îi arunc iritată. E doar de la mâncarea de ieri. M-am învăţat minte şi nu o să mai comand fructe de mare niciodată. Sunt bine, îţi promit.

Mă priveşte neîncrezător secunde bune, apoi dă uşor din cap, iar eu sunt gata să scot un chiot de bucurie că nu o să mă oblige să mergem la spital pentru o aşa banalitate când vocea lui autoritară mă opreşte.