Colţul nepătruns -în curs de editare

~Prolog

                                                                      ~Prolog~

Nu este vorba despre a-ţi fi dor sau a regreta ce a fost, ci despre a fi mulţumitor pentru ce ai acum şi ce ai avut atunci. Adu-ţi aminte cu drag şi aşteaptă viitorul văzând părţile bune a ceea ce ţi se oferă.

E o lecţie ce nu se învaţă prin ascultarea repetată a celor din jur, este o lecţie ce ţi-o preda viaţa şi abia după testul final realizezi ce spuneau de fapt ceilalţi.

Pe banca proaspat vopsita, cu manere lucioase ce te poftesc sa le atingi si sa te lasi imbratisat, se bat mii de ganduri intr-o minte ce abia isi descopera abilitatile de a studia. Cu gene lungi si moi ce ascund ochii de un verde inchis, cu par lung si drept, reflectand exact culoarea castanelor coapte, un suflet tanar ocupa locul de langa mintea abatuta.

-Iar ai intarziat! Nu inteleg cum reusesti de fiecare data! Intr-o zi am sa ma satur sa tot vin aici si sa astept.

Asta ar fi vrut sa le spuna acelori ochi mari si patrunzatori, dar nu putea. Stia ca niciodata nu va putea. Chiar daca asteptarea iti demonstreaza ca timpul se lungeste si se iroseste tot odata, de fapt nu e asa. Singurul lucru pe care putea sa-l faca era sa taca pentru ca nu suporta sa o faca sa se simta rau, reprosandu-i. Ochii incep sa-si piarda din stralucire si se nelinistesc ca apa unui lac in care pietrele ii strica linistea fiind aruncate una dupa alta. Dar nu e nicio piatra azvarlita, si totusi apa e tulbure.

-S-scuze ca am intarziat. Din nou. Ma balbai jucandu-ma cu degetele reci si rosii.

De pe banca primitoare se pot vedea usor nuci, fagi si stejari risipiti ici-colo, ce arunca pete de culoare peste tot. O frunza isi face curaj sa alunece pe umarul sau drept, in timp ce altele fug in departare, odihnindu-se abia pe marginile unei balti. Curios defel, vantul imprastie firele de par, dorind sa afle fiecare cuvant ratacit prin mintile pierdute in zare.

-Nu-i nimic.

E tot ceea ce spune, iar buzele-mi ingheata, asa intredeschise, nestiind ce sa mai rosteasca. Ochii devin si mai inchisi la culoare si la fel de agitati ca a unui student in asteptarea rezultatului. Sfera portocalie ce ma urmarise pana acolo, isi schimba cojocul intr-unul rosiatic imprastiind dungi rozalii pe plutitorii ce-l insotesc. In timp ce incearca sa se ascunda dupa piscurile reci si indepartate, fiinta mea se chinuie sa gaseasca multele cuvinte ce ar fi trebuit rostite.

-Ti-e frig?

-Aa, nu! Sunt bine.

Privirea mi se plimba de-a lungul jachetei lui. Doar o bluza si jacheta descheiata. Mereu eram cea friguroasa, dar acum nu simteam deloc frigul.

-La ce te gandesti? Vocea abia soptita ii intrerupe meditatia.

-La tine.

Ca de fiecare data, doar ca de data asta nu se mai aprind scantei ca altadata, cand printr-o singura clipire mi-o spunea. Privea in fata. La apus. Sau poate la viitor.

-Se face tarziu, te conduc.

-Amm, deja?

Nu voiam sa se termine atat de repede timpul pe care trebuia sa-l petrecem impreuna, dar stiam ca nu-l puteam contrazice. Usor dezamagita nu am putut decat sa soptesc : "Bine…"

Banca ramane neclintita, in timp ce perechea de pasi se indeparta usor. O privire peste umar si, parca ma chema sa  ma intorc pe locul deja cald. Cine mai stie cat timp m-a suportat scandura groasa, acum suport pentru vestejitele frunze…

Se facea frig, din ce in ce mai frig. Imi acopar putin barbia cu esarfa subtire si il privesc. Dar fata rece nu poate schita niciun amarat de zambet, iar ochii tradeaza curiozitatea si nelinistea. Nicicand nu-l zarisera aceste pupile atat de serios, parca mult prea serios.

In cele din urma, pasii se opresc, se aliniaza fata in fata si asteapta. Doua brate puternice strang umerii firavi apoi apropie intregul corp intr-o imbratisare stransa. Ofteaza.

-Trebuie sa vorbim. Nu mai rezistam asa.

Ochii mi se inchid usor. Stiam despre ce e vorba. Fruntea simte o atingere moale, ce se indeparteaza incet. Negrul intens al ochilor mari, superbi, in care parca se topeau stelele, se adanceste in ai mei ajungand pana la tinta.

-Trebuie sa vorbim. Acum ai grija de tine.

Ofteaza din nou si ma lasa in fata portii cu privirea pierduta. Apusul s-a dus si in cateva clipe va disparea si el, invaluit de frunze si intuneric.

Ramane doar acea privire, strangerea si ultima vizita la banca…