De dragul tău... (I) (finalizată)

23. Recolta de toamnă

     -Mă omori, Mara..., îmi spuse Victor abia regăsindu-și suflul.

     -Te iubesc! și îi sar în brațe, acolo pe podea. Nu mai contează că nu-ți mai amintești de noi, cei de la-nceput. Ești iar cu mine și asta mă umple de fericire.

     -Acum? Ești umplută de fericire? râse ștrengărește Victor. Să-ți spun eu cu ce cred că te-am umplut? 

     -Of, tu nu ești serios niciodată? îl întreb pe jumătate zâmbind. 

     Tresărim amândoi când vocea mamei Vera se auzi în apropierea ferestrei noastre.

     -Grigore, au intrat în sat cu tractoare și remorci să încarce de pe câmp știuleții de porumb! Cică toată lumea primește din recoltă după muncă, și-apoi zice că trebuie să dăm cotă din asta. 

     -Ce să dăm? întrebă tata Grigore.

     -Cotă, omule! Cotă!

     -Ce-i aia și cât? mai vru să se lămurească tata.

     -Simina a lui Nechifor zicea că omul ei a lucrat pe câmp o săptămână întreagă și că și-a rupt spatele cărând saci de știuleți sau despănușând. Ce a primit? Iaca, doar o baniță de găunțe. Victore, ieși,mamă, să vezi ce ne-așteaptă! îl chemă mama Vera.

     -Gata cu liniștea! îmi șopti Victor zâmbind și se ridică de lângă mine trăgând de pantaloni și punându-și cureaua. 

     Victor ieși din odaie cu cămașa aproape pusă pe el. Îl auzeam înfundat, cum le spunea părinților să fie liniștiți, că fiecare trebuie să primească după muncă și avere. Grădinile ne scăpaseră până acum de greutăți. Am mai vândut ceva, am pus la beci tocături prăjite la borcan, murături și dulceață. 

     Am ieșit și eu din odaie, după ce m-am spălat și mi-am pus o rochie de pânză înflorată. Mirosea în aer a lapte fiert și a zahăr încins și-am știut că Victor și ai lui stăteau la masă.

     -Hai, fata mamii, zise mama Vera, făcându-mi semn cu mâna, hai să bei lapte că-i fiert acum, de dimineață! Apoi ar trebui să mergeți la cooperativă, spuse mama celor doi bărbați care aveau gura plină de lapte și pâine coaptă, să vedeți cât trebuie să ne revină, după tot pământul care ne-a fost furat.

     -Eu zic să mă duc mai întâi singur, mamă, îl aud pe Victor, vorbind cu gura plină de turtă. Apoi vin acasă să pun calul la căruță și să-l iau și pe tata cu mine, să încarc.

     -Tu termină turta și nu mai vorbi! Să nu faci vreo prostie, băiete! se îngrijoră tata Grigore. Și ia-ți niște pantaloni ca lumea din șifonieră, nu mai umbla cu straie țigănești pe tine, c-or să te scoată în șuturi din cooperativă.

     -Mă mișc mai ușor cu ei, zâmbi Victor.

     -Și cămășile astea înflorate, de zici că ești sorcova de anul nou, tot ușor te fac să te simți? Măi, flăcău, tu nu mai ieși în sat așa, că nu mult ne mai trebuie și ne fac ăștia de nu mai avem liniște în sat. Pui pe tine o cămașă din-aia albă, cum aveai înainte să pleci pe front și ieși în lume cu capul sus, că ești din neamul lui Pascaru! spuse grav și serios tata Grigore.

    -Iau altă cămașă, tată, nu te mai necăji! Doar o vorbă mai am pentru tine! spuse Victor ridicându-se de la masă. Nu mi-a fost rușine vreo clipă cât am stat în șatră că port haine ochioase și să trăiesc alături de țigani. Erau oamenii care mă scoseseră din moarte și m-au ajutat să mă refac după rănile din război. Acum, că am revenit acasă, nu pot să uit și să iau în râs hainele lor ciudate ... și nici dumneata să n-o mai faci! Datorită lor sunt aici, cu dumneata! 

     Victor se depărtă de masă pășind nervos și intră în casă să se schimbe. Tata Grigore oftă, iar mama Vera strânse cana și farfuria cu turte și le duse în bucătărie. Nu știau cum să se poarte cu Victor și mândria îi făcea nervoși deoarece oamenii cărora trebuiau să le mulțumească pentru viața fiului lor erau țiganii din șatră.

     -Nu vă supărați pe el! îi rog eu, încercând să calmez tensiunea care plutea la masă. Oamenii ăia au ținut mult la Victor, mai ales Bulibașa. Vând cazane și poate câțiva mai fură, dar Victor n-a făcut nicodată ceva de care să-i fie rușine. Tată, Victor n-ar ține partea unor oameni fără însemnătate! 

     -Bun apărător are în tine, fato! Să te văd când ai să ai copiii tăi și-au să-ți vină în casă cu gura mare, că țin cu nu știu ce nație pe care tu n-o poți suferi... Nu-i ușor pentru noi..., mai zise tata Grigore.

     Copiii mei mai aveau de așteptat! Îmi promiteam în minte că n-am să fiu împotriva dorinței copiilor mei, dacă asta îi va face fericiți. Dar privind la tata Grigore toate convingerile mele se înmuiară deodată. Mi se rupea inima și-mi venea să-l pun pe Victor să-și ia vorba înapoi.  

     Dar Victor ieși din casă purtând o cămașă albă, curată, își legase părul la ceafă într-o coadă și veni la masa unde încă stăteam eu cu tata. Am văzut cum ochii lui tata s-au luminat privindu-l și licări de rouă i-au jucat nițel în colțul pleoapelor. Victor i-a strâns umerii tatei cu brațul lui puternic și i-a zâmbit a împăcare.

     -Nu pot șterge patru ani din viașă, tată! Ai răbdare cu mine și nu avea așteptări prea mari! Lasă-mă să-mi croiesc viața fără ură, silă și nepăsare. Omul zboară cu avionul și noi lucrăm pământul la sapă... ceva trebuie să se schimbe și aici, și arătă spre tâmplă, peste tot, ridicând brațele spre locurile din jurul lui, dar mai ales aici! indicând inima. 

     -Dragul tatii, tu știi mai bine, c-ai văzut atâtea până acum... mai ales pe front. Sunt bătrân și neștiutor poate, dar nici nu vreau să-mi iasă vorbe-n sat că-s frate cu țiganii. Ai grijă, băiete, că neamul nostru n-a fost vorbit pe la colțuri niciodată și n-aș suporta să-mi râdă un coate-goale-n față...

     -Tată, tată... Nu te mai gândi la asta! Mai bine pregătește-te să-ți crești nepoții!  Fă-ți praștie și leagăn, să le ai la îndemână! Nici nu știi când se umple ograda de copii! râse Victor și ne lăsă pe amândoi la masă, cu gura căscată de uimire.

     -Mară, să nu-mi spui că ...., zise tata cu băgare de seamă la mine, de parcă păstram un secret capital.

     -Ce te legi de fată, Grigore? sări mama Vera, venind de la bucătărie.

     -Nu spun asta, nici nu știu..., îngaim eu, necăjită că Victor mă lăsase să lămuresc ceva ce nu exista.

     -Mara este grea! o lămuri pe mama  tata Grigore.

     -Nu! dau eu din cap și mă ajutam cu mâinile să întăresc cele spuse, dar îmbrățișarea caldă în care mă prinseseră amândoi mi-a legat gura și gesturile. 

     -Un prunc frumos și sănătos, asta ne-ar fi bucuria cea mare, Mară! șopti mama Vera.

     Închisesem ochii, nici nu eram sigură ce simțeam... Pe o parte mi-aș fi dorit un copil al nostru, dar pe de altă parte nu-mi era clar cum am să-l cresc de-acum înainte, când rușii aveau să facă legea pe pământurile noastre. Of, Victor, ce m-ai pus să fac? Cum să le spun că nu-i adevărat când le văd bucuria în ochi pentru noi?

     Dacă pentru a-i vedea fericiți pe părinții noștri calea era să facem un copil, atunci trebuia să ne continuăm jocurile noastre de seară... și de dimineață. Mai aveam...Stau să-mi număr zilele de când n-am mai avut...și mă încrunt! Luna asta nu..., luna trecută nu...

     Doamne, Victor știa!