Cum sa (nu) te sinucizi

Ma descurc. Sunt mare.

Septembrie... 9:30. Mi-e frica sa ma si gandesc cum o sa fie. Nu mai spun ca nici nu stiu sa ajung la liceu. De ajuns totusi voi ajunge cu masina tatei, dar de intors, eh... Ma descurc, sunt mare. Am vorbit deja cu niste colegi carora nu le-am retinut nici numele pe wapp si, desi nu prea ii suport, pare ca ne vom intelege bine. Va fi un an pur si simplu minunat , sunt sigura de asta.

-Ramona? Intreaba un baiat cu fata aproape familiara, bronzata de soare. Parul saten inchis i se impletea rebel intr-o parte, asortandu-se cu ochii caprui mari caldurosi, iar buzele ii schitau un zambet prost. Inalt dar putin cocosat, vizibil stresat, era imbracat intr-un tricou cu motive sexuale, acoperit usor cu o camasa albastra.

-Da? raspund cu o fata confuza si abia trezita din norul gandirii mele detasate.

-Sunt.. eu. Bebe. Am vorbit pe facebook, zice el cu nedumerire si dezgust datorat jignirii resimtite in urma confuziei mele legata de identitatea sa, stand teapan in fata portii liceului indragit de mine.

-Oh, daaa, Bebe. (adevarul e ca arata foarte diferit fata de pozele de pe facebook. In realitate ii ieseau doua fire de barba pe care in poze imi era prea greu sa le vad, datorita rezolutiei nu destul de mari)

In timp ce ne indreptam in curtea aglomerata a liceului pe a carui gard am putut observa putin mai devreme un panou ce atentiona in privinta instabilitatii cladirii, adica mai pe romaneste exclama ca la cel mai mic cutremur se duce dracului, am auzit sunetul inceperii unui nou an scolar: mini-slujba tinuta de popa. Ca un ateu ipoocrit ce a ascultat toata vara muzica ce il ridica in slavi pe dumnezeu, trebuie sa impartasesc credinta mea cu noul meu coleg de banca:

-Bebe, tu crezi in dumnezeu?

-Sunt ateu. Tu? Zice el cu un glas putin temut de posibilitatea ca eu sa fiu un crestin psihopat ce goneste ateii cu pietre si ii ameninta ca ii arunca in iad. Ce-i drept daca ma intreba asta in vara probabil ca asa si reactionam, deoarece, dupa adevarata drama traita in urma aflarii la ce liceu am intrat am recurs la rugaciune si credinta pentru a ma putea transfera. A fost cu adevarat traumatizant. Oh, sigur ca m-am rugat si pentru stabilitatea mea psihica si emotionala putin dereglata in urma tragediei "clasa a 8-a" ce a constat in probleme cu abuzul de substante si tendinte sinucigase, dar in special pentru razbaterea anului scolar ce avea sa urmeze, an petrecut la infamul CNME.

- Si eu, raspund fericita si dornica de o discutie , dupa care aud strigarea sa mergem in clase. Simtindu-ne putin inconfortabil si iesiti din tipar datorita faptului ca eram singurii elevi imbracati in haine ce nu constau in camasa alba si pantaloni negri, mergem prin liceu speriati alaturi de cardul de robotei in camasi albe. Primul lucru pe care il observ in noua mea sala de clasa, un amfiteatru foarte dragut, folosit in trecut ca si cabinet de istorie, este un panou inspirator: "Nâția fără istoria pătriei este că pierdută între celelalte nați". Dupa 15 minute de ras isteric si confuzie totala alaturi de noul meu coleg de banca asupra scrierii citatului absorbit de cultura si cunostinte gramaticale de baza , noua mea diriginta incepe a se lua de mine si de Bebe, pentru lipsa uniformei, ceea ce denota lipsa de seriozitate din partea noastra si ca diriga era pe stop. Dupa minute intregi in care diriga a incercat sa demonstreze ca inca nu a atins varsta menopauzei, aceasta ne da drumul acasa, moment in care emotiile mi se intensifica.

Gata de plecare, Bebe ma intreaba daca vin cu el pana in Piata Ovidiu, ce se afla in apropierea liceului, unde se afla si Denisa, prietena de-a lui cu care am vorbit putin in vara. Comunicarea noastra nu a fost lipsita de obstacole, in sensul in care aceasta ma considera probabil inca moarta si inexistenta pe aceasta planeta pentru ea. Desigur ca nici eu nu m-am lasat umilita in fata ei, reactionand cu agresivitate la agresivitate, spunandu-i ca imi pare rau si ca sunt proasta si nu am prieteni si nu stiu sa comunic cu lumea , insinuand ca suicidul meu iminent ar fi pe spatele ei. I-am inchis gura cu aceste vorbe! Nu a mai vorbit cu mine de atunci, considerandu-ma un organism inferior oricarei rase cu care comunicarea nu este posibila. Nestiind cum sa ajung in statie pentru a ma intoarce acasa sau unde e Piata Ovidiu, evident ca accept oferta sperand ca stie unul din ei si ca va fi dornic de a imi comunica aceasta. In orice caz, mai bine alaturi de niste necunoscuti enervanti decat singura.