De dragul tău... (I) (finalizată)

10. Puiul cu ochi căprui

-Nu te mai du, fată, că nu ajunge găleata la apă. Au mai rămas fântânile cu cumpănă și aia din vale. Of, că nu plouă nici o picătură! zise necăjită femeia.

Știu că are doi copii, iar soțul ei este bolnav de plămâni. A vândut cu mama câteva zile lucruri făcute de mână, dar acum nu mai are timp să coasă de când copiii ei au mai crescut. Toți banii ei se duc pe doctorii și mâncare. Au o palmă de pământ lângă noi, iar tata de multe ori îi pune pe muncitori să taie brazde și la ea, dar pământul nu vrea să rodească și toate se usucă înainte de a face rod.

Femeia se pierde pe drum, cu găleata goală legănându-se în mersul ei. Știu că se duce la fântânile cu cumpănă, doar că e prea departe de casa mea și mai am și două găleți... Fac stânga-mprejur și o iau în vale, cu gândul că acum, pe arșița asta, oamenii din șatră stau în corturi, adăpostiți de soare. Poate am noroc și nu văd vreunul.

Fântâna are jur împrejur sălcii plângătoare, care acum au lujerii odihnindu-se pe pământ, doborâți de sete și căldură. Pun gălețile pe piatra de lângă fântână și încep să învârt de roată. Aud cum ciutura lovește apa și lanțul se întinde drept. Dau să învârt roata să scot ciutura plină, dar din spate aud o voce mică:

-La apă?

-La apă, răspund eu învârtind de roată mai repede ca să scap de copilul care se prinsese cu o mână de lujeri și se legăna ca un sălbatic pe liană.

-Tu nu stai pe-aici, nu-i așa? Nu te-am mai văzut..., mă iscodi copilul.

Noul meu tovarăș era cu pielea închisă și se uita la mine cu ochii lui mari și căprui, cu gene lungi și arcuite. Avea o cămașă pătată cu toate dovezile pe unde-a hoinărit până acum. Zâmbea cu o inocență firească atunci când îl priveam și când am dat drumul ciuturii pentru a doua găleată mi-a zis:

-Părul tău a fost așa de galben mereu?

M-am uitat la copil mult mai atentă. Părul meu? De ce vorbeam despre el? Cu mâinile învârteam roata, dar cu ochii îl urmăream cum se legăna pe lujeri.

-Nimeni de la noi n-are părul ca tine. Eu nu-l am așa, tata nu-l are galben, mama are părul negru, fratele meu are părul la fel... Doar bunica are părul alb, dar nici ea n-a avut culoarea ta... Ai stat mult în soare?

-Așa m-am născut, spun scurt, ca să-i dau de înțeles că n-am chef de vorbă.

-Rotci zice că femeile cu părul ca mine sunt cele mai puternice din lume.

-De ce te interesează? Ești fată cumva?

-Nu se vede? Rotci zice c-am să fiu cea mai frumoasă din șatră și tata o să ia o grămadă de aur pe mine.

Doamne, copilul ăsta părea un țânc jucăuș, legănându-se pe lângă fântână, dar nu era decât o fetiță murdară, cu ochi mari și curioși. Se pare că Rotci avea dreptate, va fi foarte frumoasă când va mai crește nițel.

-Câți ani ai, fetiță? întreb în timp ce vărs apa din ciutură în a doua găleată.

-Am atât! și-mi atată o mânuță murdară, cu degetele toate răsfirate, apoi își schimbă mâna cu care se ținea de lujerul salciei și-mi arătă doar un deget de la cealaltă.

-Șase?

-Îhm, atâta! râse fetița și un șirag de dinți albi se iviră printre buzele subțiri și rozii.

-Tatăl tău o să ia bani pe tine?

-Da, după ce se înțelege la preț cu băiatul cu care mă mărit. Pe tine cât a luat tatăl tău? Cred că mult, că tare ești frumoasă..., spuse fetița, măsurându-mă ca un negustor priceput.

-Pe mine nu a luat nimic. La noi nu se dau fetele pe bani. Se mărită și gata! zic eu, uitând că atâtea povești am auzit cum și-au măritat oamenii cu stare fetele cu băieți la fel de bogați, ca să nu sărăcească.

-Dacă erai la noi în șatră te măritai cu Rotci?

-Nu mă măritam cu Rotci. Eu sunt deja măritată, mint eu ca să nu-mi mai spună de măritiș și să-mi aduc aminte de Victor.

-Păcat, că acum se ține cu Radia, dar nu s-au măritat încă...

-Poate n-are bani pentru ea...

-Nu trebuie să dea mult, că a mai fost măritată, dar i-a murit omul la graniță, când am trecut în România.

-Ați fost în altă parte?

-Da, se cheamă Rusia și acolo soldații poartă barbă, au ochii sticloși și vorbesc răstit. Era război și n-am mai rămas acolo. Omul Radiei a călcat pe o mină, când se dusese să fure bocancii soldaților morți. N-a mai apucat...

-Cum te cheamă? o întreb eu pe fetiță, pregătindu-mă să plec de la fântână.

-Sorica.

Îmi desfac legătura de la coadă, făcută din împletitură de ațe roșii, și o leg în părul ei cald și moale, de culoarea castanelor.

-Uite, să-ți poarte noroc! zic și iau gălețile de torți ca să duc apa acasă.

-Pot să-l strig pe Rotci să te-ajute, vru fata să fie recunoscătoare cumva.

-Nu-i nevoie! și pornesc mai mult în grabă ca să nu cumva să pună fata vreun țigan din șatră să-mi ducă apa acasă. Și mai mult zoresc cu apa când aud glasul ăla subțire strigând.

-Rotci! Rotci! Ajută-mă!

Nu mai aveam suflu de grele ce erau gălețile, dar nu voiam să mă opresc să-mi trag sufletul cum fac de obicei când car ceva greu. Teama că țiganul va veni la chemarea fetei mă făcu să-mi sporesc efortul și să urc pe uliță la deal spre casă.

-Stai să te ajut! aud o voce groasă în urmă și nu mă pot abține să nu mă uit puțin.

Bărbatul care vindea ceaune venea în urma mea agale, ca și când s-ar fi așteptat să mă prindă ușor cu pasul său mare. Doamne, dacă mă ajunge atunci nu mai am cum să mă lupt și cu el și cu gălețile pline.

-Stai, nu mai fugi cu gălețile așa c-ai să le verși până acasă!

-N-am nevoie de-ajutor! Mergi înapoi, nu mai sta aproape de mine! strig cu teamă, dar păstrând mersul grăbit.

-Lasă gălețile jos și mergi singură, că eu vin în urma ta cu ele... N-am să stau lângă tine, doar mergi înaintea mea cu câți pași vrei. Ți le duc până în deal și ți le las acolo, apoi mă întorc. Lasă-le jos, femeie, c-ai să-ți dai duhul! zise bărbatul cu asprime.

Nu mai puteam face nici măcar un pas. Mâinile îmi tremurau de efort și nu mă mai ascultau nicicum. Am pus gălețile pe pământ și am continuat să merg, fără să mă uit înapoi. Nu știu de ce aveam încredere că bărbatul mă va urma așa cum a zis. Fără greutatea de până acum mă simțeam deodată mai ușoară. Vântul care se juca în pletele mele, acum slobode fără legătură, și-mi răcorea fața și gâtul cu mișcarea lui.

Pe culmea dealului m-am uitat pe furiș înapoi și l-am văzut cum pășea fără greutate cu gălețile în mâini. Se uita la mine, fără să coboare privirea la drum, ca și când eu eram o țintă la care trebuia să ajungă. Aceiași ochi de culoarea plumbului mă fixau, aceeași față bronzată și aceeai cămașă înflorată. Pielea lui avea culoarea bronzului, avea umerii mari și puternici, iar pe venele de la gât se zărea o dâră albă, ca urma unei tăieturi vindecate.

-Am să las gălețile și-am să plec, cum am zis. Nu mai căra așa greutate, femeie, c-ai să te îmbolnăvești! zise Rotci lăsând gălețile cu grijă pe pământ.

Am așteptat să plece la vale, spre marginea satului unde avea șatra corturile, apoi mi-am luat gălețile și-am ajuns acasă. Rotci, Rotci,...ce nume?!