"Deși merg prin valea umbrei morții, nu mă tem de nici un pericol, căci Dumnezeu nu este cu mine...".
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Merg. Picioarele se arunca letargic unul în fața celuilalt pe un drum ce pare fără sfârșit, răscolind cenușa sufletelor incinerate de acest pelerinaj sinistru. Nici o urma de viața în acest dezolant peisaj, însă nu realizez că asta e de fapt partea ușoară. E doar începutul. Poate ar trebui să mă opresc, însă o forță necunoscută mă tot împinge înainte. Să fie dorința de cunoaștere? Sau o pasiune care își caută din nou scânteia? Poate caut să ma reîntregesc pe mine însumi? Sau sunt invocat în taină de alt suflet abandonat?...
Întuneric. Asaltat din toate părțile de o armată de umbre. Au prins viață. De abia acum îmi dau seama...Siluete macabre, deformate, chipuri grotești mă bântuie. Îmi analizează mișcările așteptând momentul oportun pentru a se arunca asupra mea. Reușesc cu greu să le țin piept, să le sfârtec cu propriile lor arme, însă inevitabil mă opresc din când în când să-mi trag respirația. La fel de inevitabil, mă trezesc din neant cu câte un pumnal înfipt în spate. Măcar nu au țintit spre inimă. Măcar propriul sânge îmi va ține cald...și va lăsa o urmă în spatele meu în caz ca cineva mă va căuta. Slabe șanse...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Frig. Simțurile mele încep să se diminueze. Din ce în ce mai multe umbre se adună să se amuze de aceste tentative aparent zădarnice. E de înțeles că în mândria mea le spulber înapoi în efemeritate. Un leu între hiene...Ce bine mi-ar prinde un companion, să ne protejăm reciproc. Totuși, cu aceeași mândrie cu care îmi spulber dușmanii am triat și potențialii tovarăși...până am rămas doar eu. Nu am încredere în nimeni și consider din oficiu că toți vor doar să obțină ceea ce vor. Chestia asta m-a ajutat să ajung până aici, măcar...Până și conversațiile cu mine însumi au ajuns să fie plictisitoare... Continui să înaintez...
Extenuant. Se pare că umbrele astea sunt prizoniere ale unui stereotip ce continuă să le fascineze, dar să mă plictisească. În disperarea lor de a mă integra în nimicnicia lor, se avântă în niște atacuri frontale având ca țintă de fiecare dată capul. Inutil de precizat că nu mai au șanse. Am început să nu mai obosesc. Le vad, iar privirea mea fierbe în propriul suc dizgrațios. Deja le culeg și mă folosesc de armele lor...Am decăzut sau am evoluat? Cert este că m-am adaptat.
