La capătul lumilor

Prolog : Când valurile au încetat

En arte comme en amour, l'instinct suffit. "
                            ~Anatole France~

Marea se aude neîncetat. Pentru prima dată după atâtea zile, nu mai sunt valuri. E o liniște extremă, profundă, de care am nevoie absolută în aceste clipe. Deja timpul nu-şi mai are rostul... Nu mai contează nimic cum nici eu nu am contat. Viaţa ne loveşte exact atunci când ne aşteptăm cel mai puțin, respectiv oamenii în care am crezut cu atâta tărie. S-a dus. Și nu se va mai întoarce; sau mai bine zis, eu nu mă voi mai întoarce.
Mi-e bine aici. Cel puţin aşa cred şi sper. E genu' ăla de refugiu insular, pustiu, luxos pe care oricine și l-ar dori dar nu oricine şi-l permite. Dar aş fi preferat să nu-mi permit luxul ăsta decât să sufăr atât de tare aici, pe această insulă în Caraibe. Mi aş dori să fi fost o simplă femeie. Dar nu sunt. Viaţa mea s-a complicat într-un timp atât de scurt încât nici nu am realizat ce am făcut.
Azi, în această zi de vară calmă, ecourile trecutului se întâlnesc cu cele ale prezentului. Se dă o luptă cumplită înăuntrul meu în ciuda panoramelor caraibiene pacifiste ce mi se desfăşoară ȋn jur. Soarele arde pe cerul limpede şi razele sale pătrund pe insulă, dar sufletul meu e rece ca gheaţa. E răsăritul: momentul dimineţii care creează începuturi, care te îndeamnă să o iei de la capăt în ciuda eforturilor depuse de-a lungul vieţii. Dar pentru mine răsăritul ăsta nu înseamnă nimic. Pentru mine s-a sfârşit, iar eu mă aflu aici doar pentru că marea e singura care mă mai poate înţelege. Privesc spre orizont şi vreau să plâng, dar ceva în mine mă împiedică să fac acest lucru. Poate că încă mai sper la un miracol.
Cineva mi-a spus odata "Uită-te în spate să vezi ce ai pierdut, după aceea uită-te pentru cine."Atunci eram oarbă. Dar acum fraza asta are atât sens...Dar e prea târziu. Aş vrea să fie chiar acum, aici lângă mine să-i spun tot ceea ce nu i-am spus la momentul potrivit.