Masca de sticlă

3. Vinovăție

Luni dimineața

08:30

Sar peste cele trei trepte de la verandă, mă întorc să-i fac cu mâna tatei, apoi mă îndrept spre idiotul meu prieten.

-Neața, inel al lui Saturn, mă întâmpină el vesel.

E cea mai tâmpită poreclă pe care am auzit-o, dar lui îi place, iar orice comentariu de al meu la adresa ei a fost ignorat. În principal, se trage de la faptul că zodiei mele îi corespunde planeta Saturn, dar şi de la desenul cu aceeaşi planetă pe care îl am pictat pe unul din pereții camerei.
Mormăi ceva de neînțeles ca răspuns şi mă urc în spatele lui pe motocicletă înfăşurându-mi brațele în jurul trunchiului său suplu. Îmi întinde una dintre căști.

-Şi eu mă bucur să te văd, mai zice el pornind motorul. 

Liniştea e străpunsă de huruitul lin al acestuia, iar inima mea începe să salte. Îmi fixez casca pe cap și îi leg curelușa de sub bărbie.

-Gata, Gabs? strigă el pentru a-l auzi peste zgomotul motorului.

Îmi adâncesc strânsoarea în jurul lui, astfel dându-i semnalul că sunt în regulă și putem pleca. Turează puțin motorul pentru ai da de înțeles tatălui meu, care mai mult ca sigur ne spionează printre jaluzele, că voi ajunge cu bine la școală. Tata nu m-ar lăsa nici în ruptul capului să mă urc pe o motocicletă fără ca Edy să fie cel care conduce. Are mai multă încredere în el decât în oricine altcineva.
Mă întreb ce ar spune dacă ar știi că băiatul de care mă agăț acum îmi împrumută motorul său la fiecare cursă și mă lasă să-mi pun viața în pericol? Probabil m-ar închide în casă pe vecie, în cel mai bun caz.

Edy se apleacă în față, iar eu îi urmez mişcarea, apoi iese pe șosea, îndreptându-se spre Liceul Art&Creative, unde suntem amândoi elevi în ultimul an, eu la pictură și lucru manual, iar el la canto și dans.

Îmi las capul greu să se odihnească pe spatele lui, astfel geaca rece de piele de sub obrazul meu să mă țină trează și în prezent. Se mai întâmplă uneori să cad într-o stare de reverie în cele mai nepotrivite momente și să îmi ia ceva timp să-mi revin.

Privesc orașul în plină desfășurare, gândurile zburându-mi în mii de direcții. Încerc să mă ancorez de prezent şi mă gândesc la clipa când Edy a devenit o parte indispensabilă a vieții mele.

Cu 6 luni în urmă, adică la 3 luni de la accident am fost nevoită să mă întorc la şcoală. Din punct de vedere fizic nu mai aveam nimic, iar doctorii i-au recomandat tatei să mă lase să mă întorc la vechea mea viață. Ei nu ştiau că eu nu mai am aşa ceva, la ce să mă întorc.

Prima zi a fost groaznică, la fel ca şi cele care au urmat. Peste tot în jurul meu vedeam fețe compătimitoare, priviri pline de milă sau uneori acuzații pe chipurile celor care mă învinuiau de accident. Am ignorat totul, mi-am strâns durerea într-un cocon şi mi-am dus zilele dorindu-mi să se termine totul mai repede. M-am întors la ore, dar nimic nu a mai putut fi ca înainte. Talentele mele în pictură sunt tot acolo, dar atât de secate şi acoperite de rugină că nu am mai putut creea nimic ieşit din comun, nimic din ce altă dată mă caracteriza. 

Luna iunie, la douăzeci de zile înainte de vacanță, m-a prins retuşând decorul pentru spectacolul de final de an al celor de la actorie. Nu aveam nimic de făcut decât nişte peisaje simple pe care le-am terminat fără să-mi pun mintea deloc la treabă, doar din instinct. 
Îmi făceam treaba cât mai bine posibil şi cât mai repede, astfel evitând să fiu acolo când echipa de teatru, vechii colegi mai mici ai lui Mar, veneau să repete. Nu aş fi suportat să-i văd, nu fără ea acolo.
Eram aproape gata cu finisarea ultimului peisaj când lumina unui reflector m-a orbit brusc. Se pare că băieții făceau ultimele încercări tehnice. Şi atunci, totul a luat-o razna pentru mine. Am rămas brusc fără aer, inima a început să-mi bată mai tare, iar zgomotul de fundal a fost înăbușit. Farurile camionului mă orbeau din nou, țipătul lui Mar îmi rănea timpanele, iar frica mă paraliza din nou şi din nou.
Am început să țip, paleta de culori şi pensula scăpându-mi din mâini, şi nu m-am mai putut opri. Toată groaza trăită atunci şi lungile ore de consiliere de după în care eram forțată să-mi amintesc iar şi iar m-au epuizat psihic şi am clacat. Lacrimi fierbinți îmi ardeau fața, iar mâinile mi se strîngeau în jurul corpului care tremura violent. Am țipat până când corzile vocale au început să se stingă, tremurând din tot corpul şi fixând cu privirea acea lumină care mi-a trântit tot trecutul în față.