Masca de sticlă

1. Respirație de gheață

Bat în volan ritmul melodiei și calc accelerația pentru a înainta în trafic. Sora mea, Mariane, se tot foiește pe scaunul din dreapta și încearcă să țină pasul cu Taylor Swift la refren. Îmi place să o aud cântând, îmi amintește de copilărie și de momentele frumoase ale acesteia.
Îi simt corpul fremătând de nerăbdare și emoție lângă mine, șansa vieții ei se apropie cu pași repezi. Fiind în primul an la Facultatea de Teatru, are ocazia unică de a debuta în actorie, deși este la început de drum.
De când o cunosc, tot ce a vrut Mariane a fost să devină cunoscută, să dea viață unor personaje celebre pe marile scene şi să calce pe urmele celor mai talentate actrițe. Liceul Art&Creative a fost prima şi unica ei alegere la vremea respectivă, iar după, a decis să aprofundeze acest talent.
Când a venit vremea să aleg, am urmat-o pe ea spre arte, dar nu am vrut lumina reflectoarelor, ci am ales să mă ascund în spatele cortinei şi să mă ocup de decoruri. Marele meu talent: pictura și creația. Ce poate fi mai frumos decât să îți lași imaginația să-și facă de cap și să creezi din nimic ceva frumos?
Deşi e mai mare cu doi ani ca mine, nu am simțit niciodată că nu suntem în concordață. Ea a fost totul pentru mine și așa va rămâne până la capăt. Dacă ne-ai privi nu ai găsi nimic la fel, de la aspect la plăceri.
Ea, precum soarele: maiestuos, strălucitor, dornic de atenție și mereu înconjurat de admirație, iar eu, precum luna: misterioasă, îndepărtată, ascunsă, și nici nu vreau să fiu altfel.
Îşi dă cosițele întunecate pe spate şi modifică sonorul la radio.
-Gabs, zice cu o voce încărcată de emoție, mușcându-și buza de jos, obicei folosit când o frămâtă ceva.
-O să strălucești, Mar. Ca un soare maiestuos în zilele de vară.
Începe să râdă și mă trage de o buclă de păr.
-Ia uite ce cuvinte mari pentru un copil așa de mic.
Cuvintele nu-mi aparțin și o știm prea bine amândouă. Tata îi zicea asta de fiecare dată înainte să urce pe scenă pentru a o face să strălucească. Doar că de câțiva ani nu a mai reușit să ajungă la vreun specatcol de al ei, dar nu-l putem învinovăți, muncește ca noi să reușim în viață și e acolo de fiecare dată când avem nevoie de el sau încearcă.
-Ce zici, continuă ea pe un ton amuzat, la anul ai să urmezi facultatea de arte?
Din toamnă intru în ultimul an de liceu și trebuie să aleg ce voi urma în continuare. Decid că nu e momentul oportun să îi spun că am ales altă cale de data asta, ceva total opus. Iubesc pictura, dar de ceva vreme nu mai simt că mă completează, am nevoie de ceva nou, ceva care să mă scoată din zona mea de confort. Mă întreb cum va reacționa când va afla că nu numai că nu voi urma artele, dar și că am de gând să studiez în străinătate.
-Mmm, vei afla în curând.
Râde din nou și schimbă posturile de radio.
-Eu cred că ar trebui să te apuci și tu de actorie, zice, ai fi uimitoare. Nu am văzut în viața mea o persoană care să-și poată schimba stările mai bine ca tine. Sunt sigură că ai putea să interpretezi toate personajele dintr-o piesă fără să depui nici cel mai mic efort.
Râd și eu la rândul meu ştiind că are dreptate. Îi prind mâna care încă butonează radioul.
-Mar, orice aș alege vei fi lângă mine, nu?
-Desigur, prostuțo. Deși ar fi o mare pierdere pentru lumea teatrului să dea cu piciorul la o fată așa de drăguță ca tine. Știi doar că aș da orice pentru culoarea asta la păr.
Părul meu lung și roșcat e ceva minunat pentru ea, în timp ce pentru mine e doar o bătaie de cap. Nu el în sine, ci persoana de care îmi amintește. Eu aș da orice să fi moștenit negrul de colbalt al tatei ca şi Mariane, așa nu aș mai evita să privesc în oglindă.
Îmi înăbuș gândurile și arunc o privire la ceasul de bord doar pentru a constata uimită că mai am doar zece minute pentru a ajunge la timp. Trebuie să fim acolo cu două ore mai devreme decât publicul dacă vrem ca Mariane să fie gata până la momentul spectacolului, iar eu să fac ultimele retușuri la decor.
Calc ambreajul și schimb treptele de viteză, apoi țin apăsată accelerația până depășesc 100 km/h. 
-Gabriela...
O privesc pentru o secundă înainte să îmi întorc privirea la drum. Nu-mi folosește numele complet decât atunci când are ceva important de zis.
-Crezi că o să vrea să mă vadă dacă primesc contractul în seara asta? Ar fi mândră?
Înjur în gând și îmi doresc să nu o fi adus-o pe ea în discuție. O simt pe bancheta din spate, deși știu că nu poate fi acolo, ca pe o fantomă între noi. De cinci ani, de când a decis să ne lase, Mariane suferă și îi duce dorul. Mereu şi-a dorit să o facă mândră ca să o determine să se întoarcă. Nu a fost aşa. Și eu am suferit, dar am decis să merg mai departe, dacă ea nu m-a vrut, nici eu nu o mai vreau. A avut destul timp să se răzgândească, dar a ales că postura de mamă nu-i pentru ea, se pare.
Mă uit la Mar și îi văd lacrimile începând să cadă pe obrazul de porțelan.
-Mar, zic luând-o de mână, nu te mai gândi la ea. Nu merită...
Capul i se întoarce brusc spre șosea și groaza se întipărește pe chipul său.
-Atenție! strigă.
Întorc capul și sunt orbită de o pereche de faruri. Calc frâna până în podea tragând de volan spre dreapta pentru a ieși de pe carosabil, dar nu-i deajuns. Camionul aflat în depășire nu se mai poate întoarce pe banda sa și lovește maşina noastră frontal. Airbag-ul se activează şi mă lipeşte de scaun, în timp ce maşina e aruncată prin aer în urma impactului şi loveşte lateral altceva, cel mai probabil un copac sau poate altă mașină.
Pe parcursul impactului timpul se oprește în loc, viața trecându-mi prin fața ochilor. De la primele clipe ale copilăriei pe care mi le pot aminiti până în prezent. Capul îmi bubuie, iar respirația mi se taie constant.
Acum, la mii de secunde după ce mașina s-a oprit din rostogolit, simt cum timpul se accelerează și îmi fură tot ce am. Îmi păstrez cunoștința și simt la cote înalte tot ce se întâmplă. Simt aerul greu încercând să-mi intre în plămânii răniți, simt sângele curgând din răni și îmbibându-mi hainele și părul, simt lumea îmbulzindu-se în jurul mașinii. Îmi simt capul greu odihninudu-se pe locul unde ar trebui să fie volanul, iar ochii îi forțez să rămână deschiși. Aud bătăi în geam și voci întrebându-mă dacă sunt bine, dacă mă pot mișca, dar toate astea sunt estompate în fundal. Ceea ce nu mai simt și nici nu o voi mai face vreodată este viața curgând prin Mariane. S-a stins precum soarele înghițit de ocean, doar că pentru ea nu va mai exista un alt răsărit. M-a părăsit și ea, și e vina mea. Din nou.
Când sirenele ambulanței se fac auzite în depărtare, las întunericul să mă atragă în somnul dulce al inconștinței și mă rog să nu mai ies vreodată la suprafață.

-Votează dacă ți-a plăcut-