Brutal

27. Un cer plin de stele...

*

Când ajungem la casa de pe lac, deja e trecut de ora 19:00.

Ares ne iese în cale, dând din codiţa lui cu vârf alb.

— Hei, băiete, mi-a fost dor de tine, îl mângâie Maya imediat ce intră în casă.

Duc pungile de cumpărături pe barul din bucătărie şi încep să scot produsele rând pe rând.

— Maya, înainte de clătite nu vrei să mănânci ceva? Pot să fac nişte burgeri, dacă vrei, îi sugerez timid.

— Ar fi super. Chiar mi-e puţin foame.

*

Spre surprinderea mea, Maya chiar m-a ajutat în bucătărie, nu m-a încurcat aşa cum aş fi crezut.Învaţă repede şi e atentă la tot ce îi explic. Şi a reuşit să întoarcă o clătită singură. Satisfacţia de pe faţa ei chiar m-a făcut să zâmbesc. Zâmbesc cam mult în ultima vreme. Ciudat că o fac doar în preajma Mayei.

Ares a adormit în coşul lui, iar Maya îşi face un duş. I-am spus că poate să rămână aici peste noapte, dacă vrea.

Am simţit nevoia să ies să iau puţin aer. Vara e pe sfârşite, calendaristic vorbind, dar vremea e încă frumoasă şi caldă.

Mă aşez aproape de malul lacului, direct pe iarbă şi îmi ridic privirea către cer . E împânzit de stele.

Îi simt prezenţa chiar înainte să ajungă lângă mine.

— Ţi-am împrumutat din nou unul din tricouri, sper că nu te deranjează, mă informează Maya, în timp ce se aşează şi ea pe iarbă, în dreapta mea.

— Nu.

— Câte stele sunt în seara asta! remarcă Maya surprinsă. Îmi place că aici poţi să le vezi. În oraş abia se zăresc câteva rătăcite.

După câteva clipe de linişte, Maya oftează uşor.

— Ştii că peste 2 zile e ziua mea de naştere? mă întreabă Maya, tristă.

Atunci îmi aduc aminte de discuţia pe care am avut-o acum ceva vreme, în care mi-a spus că tatăl ei a murit chiar de ziua ei.Mă uit la ea şi încerc să îmi dau seama ce îi trece prin căpuşorul ăla frumos.E foarte concentrată şi îşi muşcă inconştient buza de jos atât de tare încât mă tem să nu îi sângereze. Buzele alea...

— Îmi doresc să fi avut ocazia să îmi iau rămas-bun de la el, continuă şoptit. Doar câteva minute, în care să îi spun cât de mult îl iubesc şi cât de rău îmi pare pentru toate momentele în care l-am supărat. Măcar atât.

— Maya...

— Urăsc să mă cert cu cineva. Gândul că, a doua zi, poate acea persoană nu o să mai fie şi ultima conversaţie pe care să o fi avut cu ea să fie o ceartă stupidă, mă înspăimântă groaznic. Nu vreau să mai trăiesc sentimentul ăla de vinovăţie, de neputinţă că nu am fost în stare să renunţ la orgoliu şi să mă împac cu cineva şi că am lăsat o discuţie în contradictoriu să devină semnificativă pentru relaţia mea cu cineva. De asta nu suport atunci când mă cert cu cineva şi simt mereu nevoia să îmi cer scuze, chiar dacă poate nu eu am greşit. Pentru că atunci când pierzi pe cineva pe care l-ai iubit din suflet şi care a fost lângă tine toată viaţa, atunci te loveşte realitatea: crezi că ai timpul de partea ta şi că cei la care ţii vor fi mereu acolo, dar nu e aşa. Nu ai garanţia asta. Niciodată nu o ai, ne păcălim singuri şi credem în "pentru totdeauna", când de fapt nu avem decât "acum".

— Hey, uită-te la mine, să nu îndrăzneşti să plângi! o avertizez când observ că mai are puţin şi iar izbucneşte în plâns. Te arunc în lacul ăsta, dacă văd o singură lacrimă scurgându-se din ochii tăi, m-ai înţeles?