Brutal

25. Zeul războiului

Îl ignor, în timp ce mă duc către bucătărie pentru a scoate hrana pentru Ares.

— Uite, îi arăt bolul cu mâncare. Trebuie să îi dai să mănânce asta după ce plec.

— Ce s-a întâmplat cu el?

— L-am lovit cu maşina azi-noapte...

Oftez atunci când îi spun adevărul lui Eric.

— Ce? Damien...

Dezamăgirea din vocea lui mă enervează.

— A fost un accident, Eric! încerc să mă scuz, deşi în faţa Mayei m-am simţit cu mult mai vinovat.

Eric se întoarce către Ares şi se apleacă să îl mângâie uşor pe cap. Căţelul închide blând ochii şi se lasă dezmierdat.

— E drăguţ. O să îl păstrezi, nu? speranţa din glasul lui mă ajută să îmi calmez nervii.

— Da.

— Cum îl cheamă?

— Ares.

— Îmi place. Zeul războiului, hm?

Dau afirmativ din cap.

Îmi iau cheile de pe masă şi mă îndrept către ieşire, dar un gând mă opreşte chiar înainte să ies.

— Hei, Eric, îmi întorc capul, îţi mulţumesc. Ştii tu... pentru că ai venit să ai grijă de Ares...

— Nu trebuie să îmi mulţumeşti. Eşti fratele meu şi întotdeauna poţi să contezi pe mine.

Sinceritatea lui mă face să zâmbesc. Mereu a fost un frate bun. Eu am fost cel care l-a îndepărtat constant. Poate că o să încetez să mai fac asta.

*

Ajung la Maya şi bat în uşă de câteva ori. După câteva secunde, Maya apare în prag, îmbrăcată în pijamale: un maiou roz şi o pereche de pantaloni scurţi în aceeaşi culoare cu buline albe. Are părul prins într-o coadă şi urme de lacrimi pe obraz. Imediat mă îngrijorez că ceva rău i s-a întâmplat.

— Damien? Ce faci aici?e surprinsă că mă vede şi încearcă să îşi şteargă discret obrajii, dar e prea târziu: am văzut deja petele uscate pe care le-au lăsat lacrimile.

— Am venit să te văd. Pot să intru? încerc să trec de ea şi să intru în apartament, dar Maya mă opreşte.

— Nu!

Mă uit la ea nedumerit. Ce se întâmplă?

— De ce nu?

Se fâstâceşte, jucându-se cu câteva şuviţe din coada ei.

— Nu e chiar cel mai potrivit moment acum, îmi răspunde după clipe de tăcere în care şi-a cântărit bine cuvintele.

Deci am avut dreptate. Nu mai vrea să aibă de-a face cu mine şi nu ştie cum să îmi spună astfel încât să nu pară tipa cea rea. Gândul asta chiar îmi produce o stare ciudată. De parcă cineva tocmai mi-a furat ceva şi golul acela e atât de rece.

— Ce faci acum de nu e un moment potrivit? o întreb iritat.

Nu îmi răspunde, ci îmi evită privirea şi încearcă să apropie uşa, asfel încât să nu mai văd în apartamentul ei.

— Ai spus că o să vii să mă ajuţi cu Ares, adaug.

— Ares?

— Câinele, îi explic, dându-mi ochii peste cap.

— Oh... Aveam de gând să vin mai pe seară, îmi şopteşte. I-am cumpărat chiar şi o zgardă frumoasă albastră, se uită la mine şi reuşesc să îi văd ochii verzi care par trişti şi pierduţi undeva departe.

— Serios? ridic sceptic din sprâncene.

A avut timp să îi cumpere zgardă, dar nu a avut timp să vină să îl vadă?

— Da, e în maşină.

— Ok. De ce nu pot să intru? încerc să aflu din nou.

E clar că îmi ascunde ceva.

— Damien... Sunt puţin ocupată.

— Ai plâns? insist.

— Putem să vorbim mai târziu? mă roagă cu ochii înlăcrimaţi.

Lacrimile care mai au puţin şi îi curg pe obraji îmi provoacă o stare de panică. Nu îmi place să o văd pe Maya plângând. Nu înţeleg de ce simt asta, dar de fiecare dată când plânge, îmi vine să răstorn totul cu fundul în sus şi să distrug pe oricine a reuşit să o întristeze.

— Nu. Şi nu plec de aici până nu îmi spui ce s-a întâmplat şi de ce ai plâns.

Încăpăţânarea mea o enervează şi îşi dă ochii peste cap, oftând prelung.

— Damien... Nu e nimic, bine? Doar...

— Doar ce? o presez atunci când nu continuă.

— Vorbeam cu tata şi...

— Tatăl tău e înăuntru?

Nu îi dau ocazia să îmi răspundă.

— Ştii ce, Maya? Chiar nu trebuie să îmi explici. Înţeleg perfect.

Mă întorc furios de-a dreptul.

Cât de idiot am fost! Chiar am crezut vorbele Mayei! Am crezut că ei nu îi e ruşine cu mine, dar se pare că m-am înşelat! E la fel ca ea. Tatăl ei era acasă şi normal că eu nu puteam să intru. Cum aş putea să dau eu ochii cu tatăl ei? Cum ar putea să mă prezinte lui? Nicio fată nu îşi doreşte ca părinţii ei să ştie că stă în preajma unui monstru ca mine, plin de cicatrici. Atât de hidos, încât lumea s-ar mira permanent ce caută o fată aşa frumoasă lângă o arătare... Trebuia să ştiu că aşa se va întâmpla, doar s-a mai întâmplat o dată acum 6 ani.

Aud strigătele Mayei în spatele meu, dar nu mă opresc decât când ajung în dreptul maşinii. Încerc să deschid portiera, dar mâinile îmi tremură de nervi mult prea tare.

— La dracu'!

Îmi cad cheile pe jos, dar înainte să mă aplec să le iau, cineva le ridică fix de sub nasul meu.