Brutal

17. Nu mai plânge!

Senzaţia ciudată din stomac revine, dar o ignor pentru că acum nu îmi pasă de nimic altceva. Vreau doar să îi văd zâmbetul Mayei din nou.

Când simt că s-a mai calmat şi nu mai tremură, îi ridic capul de pe pieptul meu. Privirea îi e îndreptată în jos, temătoare şi ruşinată. Îi prind uşor bărbia şi îi ghidez capul până când ochii ei se uită la mine. Pentru câteva secunde inima îmi bate frenetic în piept atunci când îi văd ochii. Sunt atât de verzi acum, încât par ireali şi, în ciuda faptului că pleopele îi sunt puţin umflate şi semnele plânsului sunt vizibile şi prin roşeaţa care îi împăienjenează, sunt la fel magnetici ca întodeauna, dar mai frumoşi ca niciodată.

Îi şterg urmele de lacrimi de pe obraji, privind-o cu atenţie.

— Nu mai plânge, Maya... vocea mea abia se aude, dar ştiu că ea m-a auzit pentru că observ că începe din nou să lăcrimeze.

Rapid îi prind lacrimile care ameninţă să îi cadă iar.

— Hei, uită-te la mine, îi zic cu blândeţe atunci când încearcă să îmi evite privirea.

— Poţi să îmi oferi zâmbetul tău faimos? o rog în speranţa că îmi va arăta zâmbetul de care îmi e dor.

Dar dă din cap, refunzând.

— Dacă te ajut să repari rochia aia nenorocită, crezi că poţi să zâmbeşti pentru mine, atunci?

Se încruntă când aude cuvintele pe care aleg să le folosesc, dar în cele din urmă, îmi face semn că da.

— Pentru asta plângi tu, îngeraş?

Alintul pe care i-l spun îmi iese pur şi simplu, fără să am timp să mă opresc. Maya mă priveşte încurcată, dar nu mă întreabă nimic. Şi uitându-mă mai atent la ea, îmi dau seama că termenul pe care l-am rostit chiar i se potriveşte.

— Nu merită să verşi atâtea lacrimi pentru aşa ceva, Maya, îi spun cu hotărâre. E doar o rochie...

— Nu e doar o rochie! vocea ei e răguşită.

— Maya, e doar o bucată de cârpă pe care poţi să o înlocuieşti oricând!

— Nu e adevărat! mă contrazice nervoasă. E rochia de mireasă a lui Kim, îşi coboară privirea. Trebuia să am grijă de ea, dar uite! îmi arată rochia care se află în acelaşi loc, pe fotoliu. Eu am distrus-o şi Kim o să mă urască toată viaţă! I-am stricat nunta, Damien!

— Cum e vina ta? încerc să aflu ce s-a întâmplat.

Maya îmi povesteşte cu glas frânt cum au apărut petele de vopsea pe rochie şi la final alte lacrimi îi inundă obrajii.

— Maya, nu a fost vina ta! Înţelegi?

— Ba da...

— Nu! A fost vina acelei fete că a intrat în casa altcuiva!

— Damien, e doar un copil! îi ia apărarea.

Oh, zâna mea bună, ce mă fac eu cu tine?

— Un copil care intră în casele străinilor, Maya? sarcasmul e evident în vocea mea.

— Nu eram un străin pentru ea! În plus, a mai intrat aici o dată şi poate a crezut că nu e nimic greşit dacă o face şi acum. Nu poţi să învinovăţeşti o fetiţă de 9 ani, Damien! se încruntă, aruncându-mi o privire dezamăgită.

— Dar nici tu nu poţi să te învinovăţeşti, înţelege asta o dată, Maya! ţip la ea, iritat la culme că nu mă ascultă.

Imediat îmi pare rău că am ridicat tonul şi oftez resemnat.

— Ai dreptate, îi spun în cele din urmă, dându-i o şuviţă de păr după ureche. Nu e vina acelei fete, dar nici a ta, bine?

Timp de câteva secunde se încăpăţânează să mă privească furioasă pentru că nu sunt de acord cu ea, dar cedează în final.

— Bine.

Ne ridicăm amândoi şi ne aşezăm pe canapea.

— Ce o să facem?

Întrebarea Mayei mă pune pe gânduri. Singura variantă e să mergem să cumpărăm altă rochie.

— O să mergem să cumpărăm altă rochie. E clar că acele pete de vopsea nu se vor lua.

Maya, care stă lângă mine, se întoarce şi mă priveşte nemulţumită.

— Dar asta e rochia pe care şi-a dorit-o Kim din totdeauna. Este creată de ea, nu o să găsim una asemănătoare.

— Şi crezi că dacă mergem la atelierul unde a făcut-o, ar putea să o facă din nou? îi ofer o altă variantă.

— În patru zile? Damien, e imposibil! Nu o să aibă timp să se ocupe doar de rochia noastră, au şi alte comenzi.

— Atunci o să mergem să căutăm una care să fie cât mai aproape de designul celei originale.

— Damien... mă întrerupe Maya, sceptică.

— Atunci ce sugerezi să facem?

— Nu ştiu... Şi nici nu pot să o sun pe Kim, nu vreau să îi stric ultimele zile în Spania şi să o îngrijorez.

Privirea ei pierdută mă împinge să o iau din nou în braţe. E atât de micuţă şi fragilă la pieptul meu...

— O să mă urască, Damien! O să regrete că şi-a pus încrederea în mine să îi organizez nunta şi am dat-o în bară cu cea mai simplă sarcină.

— Nu o să te urască, Maya. E prietena ta şi ar trebui să-ţi mulţumească şi să-ţi fie recunoscătoare pentru tot ce ai făcut pentru ea. Tu eşti cea care nu a renunţat nicio clipă la planul ăsta atât de absurd la început.

— Dar...

O întrerup, aducându-mi aminte ce spunea Maya despre iubire.

— Nu erai tu cea care afirma cu tărie că Eric şi Kim se iubesc?

Îşi ridică capul şi ochii ei îi caută pe ai mei.

— Da, răspunde nesigură de motivul pentru aduc asta în discuţie.

— Atunci, nu înseamnă că rochia asta nu ar trebui să determine soarta nunţii sau prieteniei dintre voi două? Poate doar o rochie să aibă atâta impact dacă există iubire între ei?

Maya mă priveşte curios preţ de câteva clipe, fără ca pe faţa ei să se citească vreo emoţie.

— Nu crezi că orice rochie de mireasă ar fi potrivită şi Kim ar îmbrăca-o fericită, fără alte reproşuri, pentru că îl iubeşte pe fratele meu?

Este pentru dată când cuvintele "fratele meu" nu mi se par forţate. Dar acum nu e momentul să mă gândesc la asta, ci la blondina care încă nu a vorbit.

— De fapt, nu e ea cea care a menţionat la început că unul din motivele pentru care nu vrea să îşi organizeze chiar ea nunta, cum ar face-o orice altă mireasă, este pentru că nu îi pasă cum o să arate totul şi că pentru ea contează doar să fie căsătorită cu cel pe care îl iubeşte? Nu de asta ţi-a cerut să o ajuţi tu?

Maya rămâne tăcută şi analizează ceea ce tocmai i-am spus.

— Ai dreptate, Damien, îmi răspunde după o lungă aşteptare.

În momentul în care buzele ei se curbează şi formează zâmbetul de care începuse să îmi fie atât de dor, trag adânc aer în piept şi, pentru prima dată de când am intrat azi în casa Mayei, simt că pot să respir din nou.

Îşi aruncă braţele în jurul meu şi mă îmbrăţişează.

— Îţi mulţumesc, Damien...

O strâng la pieptul meu, fericit că nu mai plânge şi că s-a calmat după mult prea multe minute în care durerea ei mi-a omorât sufletul.