Brutal

13. Suflet bun

*

Am terminat imediat sendvişurile şi, deşi am fost puţin sceptic la început, s-au dovedit a fi chiar bune.

Poate că Maya nu e aşa dezastru în bucătărie...

Dar amintirea supei oribile pregătite de ea mă fac să îmi regândesc afirmaţia.

Cu puţin ajutor, se poate descurca în bucătărie.

Capul nu mă mai doare atât de tare, starea de ameţeală s-a diminuat considerabil şi gâtul nu mă mai arde la fel de intens. Încet-încet, încep să îmi refac forţele.

După un duş lung care îmi dezmorţeşte oasele, o senzaţie de nervozitate mă cuprinde atunci când ceasul arată abia ora 11.

Mai e atât de mult până când Maya se întoarce.

Ceva s-a schimbat. Sunt entuziasmat de ideea de a petrece timp cu Maya. Ieri, lucrurile ar fi stat altfel. Acum două săptămâni, nici măcar nu i-aş fi permis să vorbească cu mine. Dar azi... Astăzi, vreau să o văd. Vreau să se uite la mine aşa cum o face de fiecare dată, cu blândeţe, fără să mă judece, vreau să îi văd zâmbetul ăla liber.

"Putem fi prieteni?" Întrebarea ei de aseară a avut efect asupra mea. Poate că îmi doresc să fim prieteni , dar oare chiar pot să fac asta? Orice intercţiune cu oamenii te poate răni, dar într-o relaţie de prietenie lucrurile devin şi mai intense. Te apropii prea mult de o persoană, vezi prea mult din ea, dai prea mult din tine. Şi atunci, nu ai cum să eviţi posibilitatea de a fi rănit. Când te ataşezi, deja eşti cu un pas spre un drum în care sufletul începe să-ţi sângereze.

Dar Maya mă face să vreau să încerc. Să mă gândesc că poate o să fie în regulă, că poate nu o să doară, că poate cicatricea mea nu o să o scârbească cum a făcut-o cu alţii şi că poate... doar poate ea nu o să plece.

Cicatricea asta nenorocită...

Mă duc în faţa oglinzii din baie şi îmi dau părul pe după ureche pentru a-mi admira obrazul deformat. Sunt imbract într-obluză neagră, cu mânecile suficient de lungi cât să-mi acopere încheieturile şi pantaloni lejeri. Prin haine nimeni nu poate să vadă şi celelalte cicatrici. Dar ele sunt acolo, imprimate în pielea mea pentru totdeauna. Le simt, deşi nu mă dor. Cicatricea lungă şi hidoasă de pe antebraţul stâng şi cea care îmi acoperă gamba dreaptă sunt acolo chiar dacă îmbrăcămintea le ţine departe de ochii critici ai oamenilor. Dacă Maya le-ar vedea, cu siguranţă ar simţi repulsie faţă de mine. Poate că cea de pe faţă nu a îngrozit-o, dar nu cred că ar mai vrea să stea lângă un bărbat atât de deformat ca mine.

Sunetul telefonului mă scoate din starea în care am căzut şi, resemnat, ies din baie şi intru din nou în dormitor. Numele de pe ecranul telefonului îmi face inima să se agite din nou în corpul meu.

— Damien! îi pot simţi zâmbetul chiar şi atunci când nu i-l văd.

— Hei, Maya, încerc să nu par prea încântat că îi aud vocea.

— Voiam doar să văd ce faci, curiozitatea ei sinceră reuşeşte să aducă un al doilea zâmbet, de data asta mai reţinut, dar oricum autentic.

— Sunt mai bine. Ahh, îţi mulţumesc pentru sendvişuri, apropo... stângăcia mea mă scoate din sărite şi tonul îmi devine mai grav.

— Oh, sper că ai putut să le mănânci de data asta, râsul ei îmi alungă nervozitatea aproape instantaneu.

— Au fost chiar bune, adaug puţin ruşinat.

— Mă bucur. Sper că îţi place pizza.

— Ador pizza, răspunsul meu o face din nou să râdă.