Brutal

7. Cedez

— Urcă în maşină.

Nu am intenţionat să folosesc un ton aşa răstit, dar atâta vreme cât se ridică şi mă urmează în maşină, nu mai contează.

Nu se opune, nici măcar nu încearcă să se certe cu mine şi să îmi spună că nu e dispusă să renunţe încă. Ştiu că nu vrea să facă asta şi ştiu că acum e complet deznădăjduită.

Câteva minute conduc în linişte, cu Maya pe scaunul de lângă, privind pierdută pe geam, până când mă întreabă ce aşteptam să mă întrebe încă de când am pornit la drum.

— Unde mergem?

Nu îi răspund şi nici nu îmi întorc privirea către ea, dar aud din nou un oftat scurt din partea ei.

După aproape 40 de minute ajungem la destinaţie. Şi, dacă înainte de a parca în faţa casei nu eram deloc neliniştit, acum simt din ce în ce mai tare că a fost o idee proastă să o aduc pe Maya aici.

Opresc motorul maşinii şi aştept câteva secunde pentru a mi se calma respiraţia înainte să deschid portiera şi să ies. Nu trece mult timp şi iese şi Maya.

— Unde suntem?

— La casa mea de pe lac... îi răspund puţin stânjenit, evitând contactul vizual.

Ăsta e locul unde vin atunci când vreau să scap de realitatea dură, atunci când privirile iscoditoare şi remarcile răutăcioase ale oamenilor devin prea greu de suportat. E locul în care pot să fiu eu însumi, în care nimeni nu mă judecă. Refugiul meu...

Xavier mi-a făcut cadou casa asta când am împlinit 21 de ani. Şi la început am refuzat. Mi se părea că îmi oferă prea mult şi că nu merit asta. Dar s-a întâmplat ca într-o zi să fie singurul loc în care mi-am găsit liniştea, şi de atunci vin cât de des pot.

E o casă relativ mică. Are un singur etaj şi seamănă mai mult cu o cabană. În spate se întinde lacul, iar în faţă o suprafaţă destul de mare e acoperită cu iarbă. Are chiar şi o mică terasă, unde am pus o bancă din lemn acum câteva luni. Este simplă, poate prea simplă.

Maya nu a spus nimic de când am ajuns.

— Damien, de ce suntem aici?

Mă întorc către ea, iar primul lucru care îmi atrage atenţia sunt ochii ei vibranţi ce mă privesc întrebători.

— Mă gândeam că am putea să folosim spaţiul de aici, îi arăt cu mâna terenul din faţa casei, pentru a organiza nunta.

Maya nu schiţează niciun gest, iar chipul ei nu trădează niciun sentiment. Încep să îi explic mai bine ideea mea cu speranţa că va vorbi şi ea, în cele din urmă.

— Ştiu că nu am avut deloc succes în găsirea unei locaţii potrivite şi...

Deja încep să mă fâstâcesc. De ce mă priveşte atât de insistent? Fir-ar!

— Nu ştiu dacă o să avem vreo şansă să găsim vreun restaurant potrivit, dar cred că am putea să facem aici petrecerea. Adică...

Mă opresc din nou, de data asta pentru că Maya s-a întors cu spatele la mine şi se uită concentrată la casă şi la împrejurimile ei. Probabil crede că sunt un idiot şi că e cea mai proastă idee pe care a auzit-o. Va fi foarte greu să amenajăm locul pentru o nuntă cu aproximativ 100 de invitaţi.

După câteva secunde care îmi par mai mult ore, Maya se întoarce din nou către mine. Nu pot să îmi stăpânesc un fior de dezamăgire atunci când îi observ expresia feţei la fel de neschimbată. Niciun zâmbet. Aşa că încep să dau înapoi.

— Uite, încep destul de iritat, clar a fost o prostie. Nu avem cum să organizăm aici o nuntă. Ar trebui să aducem totul aici, mese, scaune, mâncare, trupa şi multe altele. Plus că drumul e destul de lung din oraş până aici, iar invitaţii probabil că...

Dar Maya mă întrerupe atât de brusc, îmbrăţişându-mă şi luându-mă complet prin surprindere. După ce se retrage din braţele mele, face un pas în spate, astfel că stăm unul în faţa celuilalt. Şi acum chipul ei e luminat de zâmbetul ei senin.

— E perfect, Damien. Îţi mulţumesc!

Sinceritatea din glasul ei mă face să mă simt atât de ciudat. E un sentiment cu care nu sunt deloc familiarizat. Ea pare chiar încântată de ideea mea. De ceva ce am reuşit să spun şi să fac eu...

Nu mai am niciun dubiu că e de acord cu planul meu în momentul în care începe să vorbească despre ce trebuie să pregătim şi cum trebuie să ne organizăm.

— Damien, e atât de frumos aici! admiraţia din ochii ei mă fac să mă relaxez complet. Când îmi simt muşchii cum încep să se detensioneze şi corpul meu să nu mai stea rigid, îmi dau seama cât de îngrijorat am fost, de fapt, că Maya va crede că sunt un idiot pentru că am adus-o aici.

— Sunt convisă că lui Kim o să îi placă tare mult! Şi lacul... Oh, Damien, priveliştea e superbă! Va trebui mâine să mergem să scoatem invitaţiile şi să le trimitem urgent pentru a primi confirmările din partea celor care vor veni, apoi trebuie să găsim fotograf şi o firma de catering care să ne poată livra mâncare aici şi....

— Maya, vrei să te calmezi puţin? o întreb amuzat.

Pentru prima dată de când am cunoscut-o, mă simt bine în preajma ei.

— Ce spui să intrăm înăuntru, îi arăt casa, şi putem discuta după ce mănânc ceva? M-ai târât la cinci restaurante azi, sunt lihnit!

— Oh... Scuze. Desigur că ţi-e foame... Damien?

— Mhm?

Deja mă întrept către intrare, fără să o aştept pe Maya.

— De ce faci asta?

— Ce fac? o întreb, în continuare cu spatele la ea.

— De ce mă ajuţi dintr-o dată? Credeam că...

— Ţi-am spus să nu mai crezi, o întrerup.

Deschid uşa şi intru. Pentru că vin aici destul de des, frigiderul este mereu aprovizionat cu mâncare, iar în dulapuri am mereu diferite alimente şi gustări.

— De ce te-ai hotărât acum să te implici? mă întreabă, ignorându-mi ultima remarcă.

De ce? Nici eu nu ştiu. Aşa că îi răspund în stilul meu caracteristic.

— Cu cât terminăm mai repede cu toată şarada asta, cu atât o să scap mai repede de prezenţa ta enervantă. Şi aşa, dacă te ajut, nu o să mă mai sâcâie nici Eric şi nici Kim.

Dacă nu m-aş fi întors imediat după ce am spus acele cuvinte, i-aş fi văzut cu siguranţă dezamăgirea de pe chip, iar asta, de obicei, nu m-ar fi afectat deloc. Întotdeauna oamenii se arată dezamăgiţi de comportamentul meu şi de răceala mea. Dar, dintr-un motiv foarte straniu, ochii ei verzi decepţionaţi îmi produc o stare de nelinişte şi agiţie, de parcă ceva e greşit, foarte greşit...