Ce îți poți dori la aniversarea a șaptesprezece ani? O mașină nou apărută și cu mulți cai putere? Să fii cel mai popular băiat și să ai cea mai frumoasă prietenă? Ori să fii căpitanul echipei de fotbal și să duci tradiția mai departe?
Andrew Collins...
A fi fericit nu înseamnă că totul este perfect. Ci faptul că ai decis să vezi dincolo de imperfecțiuni.
Andrew
„Viața mea nu are nimic special. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, eu nu am nimic special. Poate un IQ mai ridicat și abilități muzicale mai bune decât ale fratelui meu.
Mereu am stat în umbra fratelui perfect. Nathaniel este căpitanul echipei de fotbal, șef de promoție la liceul unde învăț și eu, are o prietenă foarte frumoasă care ține mult la el și este vedeta familiei noastre.
E ca și cum el ar lua toată lumina de la soare și la mine nu ajunge decât o rază amărâtă de lumină. Însă m-am obișnuit cu postura fratelui mai mic, care e luat peste picior de toată lumea.
Timiditatea și bunul simț pot spune că sunt calitățile mele, poate singurele calități. Însă nu sunt sigur în privința timidității. Dacă aș fi fost construit altfel, dacă aș fi fost la fel ca Nathaniel, oare viața mea nu ar mai fi acum atât de banală?
Nimeni nu îmi poate răspunde la această întrebare. Nici măcar mama, fană înfocată a fotbalului, care deși are patruzeci și cinci de ani, arată ca o adolescentă dornică de aventură și adrenalină.
În schimb tata este un om mai cerebral, un inginer de succes care lucrează pentru marile companii ale orașului nostru. El este cel care o mai temperează pe mama și tot el mă sprijină cu pregătirea pentru olimpiade și alte concursuri la care particip.
Cu sportul nu am nicio tangență. Deși, după cum spune mătușa mea Spencer din Seattle, am un corp foarte bine proporționat. Sunt mai înalt decât Nathaniel, ce-i drept, însă asta mă face să par și mai caraghios în ochii tinerilor de la școală.
Că tot am adus aminte de liceu. E cimitirul meu de unde scap în fiecare zi la ora 15:00. Zic asta pentru că acolo nu am nici un prieten. Toți mă consideră un ciudat, care nu face nimic altceva în afară să învețe. De multe ori, colegii de echipă ai lui Nath se iau de mine, chiar și el a făcut asta de câteva ori. Însă, după o discuție mai aprinsă cu el purtată acasă, am fost de comun acord să nu le spun părinților cele întâmplate.
Singura care simt cu adevărat că mă înțelege este Lara, iubita lui Nath. A intervenit de multe ori atunci când fratele meu a avut vreun acces de furie luându-mi apărarea. Este o fată deosebită, cu un suflet mare. Uneori tind să cred că este prea bună pentru el, deoarece..."
Ușa de la camera mea se deschide și Nathaniel intră în cameră. Închid repede laptopul pentru ca el să nu vadă ce am scris. Se apropie dubios de mult de mine și mă privește fix în ochi. Evit pe cât posibil privirea lui.
— Ce faci aici, Einstein în devenire? Spune pe un ton batjocoritor.
— Îmi făceam tema la istorie, mai precis un eseu despre cel de-al doilea Război Mondial. Răspund uitându-mă jos și cercetând podeaua.
— Frumos. Toată familia te așteaptă jos pentru a lua cina. Așa că mișcăți odată picioarele alea și haide.
Brusc, telefonul îi sună. Eu mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre ușă. Însă mă opresc atunci când îl aud pe Nath țipând.
— Cum adică nu poți să ieșim mâine seară? Ai test la engleză și trebuie să înveți. Înțeleg. Nu știi nimic altceva să faci decât să înveți.
Închide convorbirea și dă cu pumnul în perete. Nu l-am mai văzut de mult timp atât de furios. Decid că ar fi bine dacă l-aș întreba ce are și mă întorc în camera mea.
— Nath, ești bine? Spun privindu-l cum pufnește și răsuflă nervos.
—Ce mai vrei, fraierule? Știi ce, cred că ar trebui să te iei de mână cu Lara, amândoi sunteți niște tocilari.
Simt cum sângele mi se urcă în obraji și încep să mă înroșesc. Nu mă gândesc prea mult înainte de a deschide gura și de a da drumul la toată frustrarea acumulată.
—Știi ce cred eu? Cred că Lara este mult prea bună pentru tine. Tu ești doar un bădăran care o face mereu să sufere.
—Ce ai spus?
În mai puțin de o secundă mă împinge cu fața spre perete și îmi cuprinde cu mâna dreaptă ceafa, strângându-mă cu putere. Simt cum nu mai pot să respir și încep să mă zvârcolesc sub greutatea corpului său.
—Dacă o singură dată mai spui asta, jur că o să te bat rău de tot. Acum, haide. Ne așteaptă părinții. Și, te rog, schimbă-ți fața asta de copil traumatizat. Nu vreau să afle și mama ce ți-am făcut. Mișcă-te! Și mă împinge pe scări.
Am uitat să menționez că nici eu nu prea mă descurc cu furia. Însă refularea mea nu constă în bătaie, așa cum procedează Nathaniel, ci în vorbe sincere care știu că dor.
Aș putea să trec și sinceritatea pe lista mea de defecte, pe lângă cele o mie și ceva pe care le am deja.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
