Nepotrivire de Caracter

Capitolul 17 - Doar tu contezi!

Sonya...

Lacrimile îmi îngheață pe față obrajii îi simt ca de sticlă și îmi e teamă să îi ating căci cred că se vor crăpa. Picioarele îmi sunt mai grele ca plumbul și mâinile deja sunt albastre de la cât am scormonit prin zăpadă fără mănuși și fără succes.

Trebuie să găsesc lănțișorul, nu mă pot întoarce fără el. Încă de dimineață de când m-am trezit și am văzut că nu îl mai am am crezut că o să înnebunesc. L-am căutat peste tot, până și în scurgerea de la duș în liniște deplină astfel încât să nu îl trezesc pe Jace.

Cum am putut să îl pierd? Cum de nu am observat că nu îl mai am decât azi dimineață.

Înaintez, nu renunț pentru nimic în lume, chiar de ar fi să mor aici nu îmi pasă. Pleoapele mi se prind una de alta de câte ori clipesc din cauza frigului și a zăpezii ce nu se mai oprește.

M-am panicat atât de tare când am văzut că începe să ningă încât am plecat pe jos. Încet încet fulguiala plăcută s-a transformat în ninsoare abundentă iar adierea ușoară în viscol. Nu m-am mai putut întoarce căci eram deja aproape de poalele muntelui.

Încă puțin, trebuie să mai rezist încă puțin și cu siguranță îl voi găsi. Chiar de ar fi nevoie să sap un metru în zăpadă nu mă las.

Nu știu cât timp s-a scurs de când sunt aici, minute, ore, cerul e întunecat și noțiunea timpului e relativă. Nu văd nimic în față, picioarele mi se îngroapă tot mai adânc în zăpadă și îmi e din ce în ce mai greu să avansez.

Mă prăbușesc sleită de puteri pe zăpada moale și închid ochii ca să mă odihnesc puțin, doar puțin apoi o iau de la capăt. Așa îmi spun, mai stau doar puțin.

Încerc să mă mișc dar nu pot, vreau să strig dar nu am voce, vreau să deschid ochii dar e atât de greu. Se face cald, nu mai simt gerul năprasnic, nu mai simt vântul biciundu-mi fața și abandonez lupta.

Aud doar vocea lui Jace ca o șoaptă ce mă învăluie, brațele lui întinse îmi oferă putere, vocea lui mă cheamă și pășesc pe aleea ce se ivește în fața ochilor mei. Sunt flori în jurul meu, mireasma lor mă îmbie, trupul îmi este ușor și simt că plutesc. Știu încotro mă îndrept și mă las purtată de vântul cald ce mă aduce tot mai aproape de el.

— Sonya! Sonya, deschide ochii! Nu dormi Sonya! Revino-ți te rog!

Sunt zgalțâită puternic și simt cum oasele îmi pocnesc, trupul mi se frânge și durerea mă cuprinde. Aleea și florile și căldura și Jace dispar. Totul se face negru în jurul meu doar durerea e prezentă.

— Jace, l-am pierdut! șoptesc.

— Nu contează, nu are nici o importanță, doar tu contezi! spune tare.

— Ba da, are, pentru mine este...

— Deschide ochii, te rog! spune cu disperare.

— Nu pot.

— Rămâi trează Sonya! Să nu adormi! Te duc la spital!

Îmi simt trupul ridicat și fiecare celulă țipă de durere, respirația caldă a lui Jace îmi atinge fața.

— Prostuță mai ești, cum ai putut să crezi că un lănțișor este mai valoros ca tine?

— Am promis că nu îl voi da jos, murmur la urechea lui.

— Dar nu l-ai dat, l-ai pierdut, e o diferență. Nu e ca și cum l-ai aruncat în zăpadă.

— Jace, îmi e așa de somn!